Astazi vreau sa scriu.
Nu vreau sa invat, nu vreau sa citesc..vreau doar sa scriu, despre tot ce simt chiar acum.
Mi-e dor de tine, uite ca am curaj sa o scriu si nu sa o spun. Imi plac pantalonii tai gri si tenesii albi pe care i-ai cumparat din magazinul ala mic. Ador sa te tachinez si sa par ca detin controlul cand de fapt nu mai am de mult siguranta actelor mele. Urasc cand taci si tu stii asta. Din toate momentele pe care le-am impartit, cel mai mult mi-a placut cand am fost in Open dupa ce mi s-a furat telefonul. La un moment dat mi-am lasat capul pe pieptul tau si tu m-ai intrebat ca niciodata daca fac "nani". Te-am simtit cald, m-am simtit in siguranta.
Sunt prea orgolioasa.
Esti prea orgolios.
Unde ma sfarsesc ca personalitate
Incepi tu.
E un cerc din care mi-e greu
Si din care nu-mi doresc inca sa ies.
Tacerea ta, si faptul ca ma lasi sa-mi trag singura concluziile ma face sa cred
Ca nici tu nu vrei sa iesi din el.

Spune-mi ca ma insel.

.....

Mi-ar fi placut sa ma nasc acum mult mai mult timp in urma. Sa scrie cineva cum s-a indragostit de mine numai privindu-mi in penumbra mana care se descopera usor pe masura ce-si intinde articulatiile. Sentimentele erau altfel atunci. Mai pure, mai sincere, poate mai putin complicate. Totul se traia cu o intensitate tragica, aproape sfasietoare. Orice minut putea fi ultimul minut, iar despartirile erau dureroase, profunde, marcante. Pe atunci viata omului nu se implinea cu succese pe plan profesional, orice viata putea fi implinita numai dupa ce se consuma pe sine intr-o mare si unica iubire.
De ce imi place sa citesc..pentru ca gasesc de multe ori o parte din mine acolo, si nu ma mai simt singura. Se spune ca femeile nu vor scrie niciodata literatura, ca ele nu detin potential creator, nici macar unul afectiv. Ele sunt doar surse vii despre care poti scrie. Catalizatoare ale unor reactii creatoare marete incapabile de auto-declansare. Nu stiu cat de adevarat poate fi asta.
S-au pierdut multe pe drum. Atat de multe s-au destructurat incat ne este aproape imposibil sa recreem totul de la 0. Imi place sa ma pierd ore in sir in povestile eroilor mei. Ei traiesc de cele mai multe ori scenariile pe care eu nici macar nu am curajul sa mi le imaginez, de teama ca nu se vor realiza. Ei iubesc cu voluptate, traiesc iubiri intelectuale, se rusineaza de geloziile temporare si se regasesc la final atat de singuri insa atat de impliniti. Fiecare parte a corpului iubitei este un detaliu care nu poate fi omis. Din centimetru in centimetru, pielea ei , incarcata de un parfum unic, capata alte nuante. Fiecare imbratisare, fiecare sarut ...totul e altfel. E o rugaciune, un legamant, o promisiune de care EL indiferent de riscul de a cadea in patetic, mediocru si banal, nu se teme...
Mereu am visat ca imi va spune asa deodata sa ies la fereastra. Cand as fi iesit l-as fi vazut cum fumeaza misterios dintr-o tigara facandu-mi semne sa cobor. As fi vrut sa ma trezeasca in noapte cu un mesaj in care imi zice cat de mult ii lipsesc. Sau poate sa-l zaresc din departare cum ma asteapta la scari dupa lungi zile de distanta. In clipele alea sa-l strang in brate ca niciodata si sa-l simt ca este Al MEU. Fara sa ne temem de ridicol sa ne regasim unul pe celalalt ca la inceput.
Ti-a fost teama, stiu. Ti-a fost teama ca cercul devine stramt.
Spune-mi ca ma insel.
Spune-mi ca nu ti-a fost teama de mine. Poate ti-a fost teama ca nu te vei ridica la acel fals nivel al asteptarilor mele. Nu ai stiut ca asteptarile vin cand cineva ridica pe altcineva pe un anumit piedestal, atunci cand ierarhizeaza. Nu ai stiut ca pentru tine nu am putut face asta, ca pe tine te-am asezat deasupra tuturor, asemenea unui demiurg al Universului meu atat de instabil si incert.
....

Am cazut o data de pe un pod foarte inalt. Pana jos nu mi-a fost teama. Iar cand mi-am simtit capul greu pe umeri, am oftat si mi-am zis ca nu o sa ma mai urc niciodata pe poduri. Da nu m-am putut abtine.
Acum nu stiu daca sunt in cadere sau daca am ajuns deja pe pamant. Nu ma doare capul. Ma dor peretii camerei care ma inchid , si ma ineaca foile pe care le-am citit si care imi soptesc in continuare sa iubesc. Ma zvarcolesc ca pestele pe uscat si ma tot intreb ce e in neregula cu mine. As vrea sa-mi fac alte scopuri in viata. Mi-ar placea sa cad in platitudine si in superficialitate. Le-as da pe toate in schimbul apelor adanci si tulburi in care ma cufund orbeste fara a sti macar sa inot, sa ma tin la suprafata.
Ma inchid in mine pentru ca gasesc mereu loc. Las usile deschise, multi au intrat dar nimeni nu s-a incumetat sa ramana. Dupa atat timp nu m-am decis decat asupra unui singur lucru: mi-e dor de certitudine, de concret. M-am plictisit de vanatoare.
Tot astept pe cineva sa inteleaga , dar nici eu macar nu ma mai inteleg. E o confuzie si o aiureala in mine, ca o stampila personala, ca ceva ce ma reprezinta. Asa de aiurita sunt incat am inceput sa scriu si nu stiu cum termin.
O las aici.