mai e un pic pana acasa

Pe drum nu e nimeni.

Cateva mahalale umede, luminate sumbru de sub candelabrele vechi inalte si ruginite pe alocuri de la apa ploilor care le-au petrecut de-a lungul veacului. Namol, garduri de case vopsite in verde, si  caini care latra lugubru la luna.

Trece o masina. Cauciucurile se lovesc de pamant ca si cum ar turti sub greutatea lor intreaga suprafata a pamantului. Un caine negru , slab si schiop latra ragusit la roata masinii, alergand in zadar vreo 5 metrii in urma ei. Trece si se pierde in fundul strazii care da spre bulevardul cel mare.

Zgribulita in haina mea de stofa maro incerc sa-mi gasesc drumul spre casa. Parca niciodata nu a fost mai lung. Nu e frig da nici nu e cald. Cu capul ascuns in gulerul trenciului incerc sa-mi amintesc cum sa respir. Aerul e rece si umed. Il simt cum se scurge in plamanii mei ca un gaz inabusitor. E unul din momentele in care regret ca nu  fumez. Ma si vad stand pribeaga la un colt de bloc vechi de 20 de ani, fumand interesant ultima tigara. Degetele imi tremura, picioarele se incruciseaza, spatele nu e drept. Daca m-ar intreba cineva cum ma vad asta cred ca ar fi raspunsul meu: fumand singura, o ultima tigara la colt de bloc pe o strada singuratica , murdara si plina din cand in cand de latratul solitar al unui caine schiop.

Cu capul in gulerul hainei maro imi vad mai bine picioarele. Bocancii mei au culoarea argilei vara. Argila ma linisteste pentru ca-mi creaza starea de omogenitate. Toti suntem facuti din lut.

Cerul e senin. Deasupra mea se vede luna care sfideaza intunericul din jur. Ridic capul sa o privesc mai bine si mi se pare ca aduce cu o femeie care sta incruntata. Are cateva riduri acolo unde i se intalnesc sprancenele si pometii par supti ca si cum de atatia nervi a avut un spasm si a ramas incremenita pentru totdeauna. Partea intunecata ii cade ca o basma neagra peste ochiul stang. Ma intreb : Oare  luna poarta doliu?.

Nu stiu de unde vin, dar parca nu mai am mult pana acasa, unde stiu ca ma asteapta cineva. Nu stiu cat e ceasul. Poate sa fie ora 19:00 sau poate sa fie miezul noptii. Iarna intunericul are aceiasi intensitate. As fi impartit ultima mea tigara cu tine daca m-ai fi adus pana in fata blocului si ti-as fi spus poate "ramai cu mine" daca mi-ai fi dat macar o data de inteles ca iti doresti sa ramai... 

Namol, garduri de case vopsite in verde,caini care latra lugubru la luna.. eu ce culoare am pe dinauntru? 

Mai am un pic pana acasa. Imi  scot mainile din buzunar si le incolacesc in jurul trunchiului ca intr-o imbratisare. E cea mai trista imbratisare pentru ca mimeaza o pseudo prezenta... singurul lucru real e intunericul care cade si cade si cade...

*

-Mi-ar fi placut sa mai stam la povesti. Uneori amintirile din copilarie mi se pare ca sunt singurele care ne unesc... amintirile si cafeaua pe care uneori o imparti cu mine.

-Vorbesti prostii.

-Tu taci..

-Ce-ai vrea sa-ti spun? Stii ca nu's genul sa am mereu o intrebare de pus.

-As vrea sa-mi spui ca ti-e frica..

-De ce sa-mi fie frica?

-De mine..

-....