Eu ar fi trebuit sa vin pe lume cu un manual de instructiuni. Cred  ca s-ar fi dovedit utile in foarte multe din situatii. Niste tip-uri ceva care sa ma ajute sa-mi dau seama mai bine de tot ce e in sufletul si in mintea mea. Uneori sunt cea mai complicata femeie de pe pamant. Nici macar eu nu ma pot intelege, nu ma pot descifra, nu ma pot impaca. Lucrurile cu care ma descurc cel mai greu sunt sentimentele mele cu care uneori am impresia ca toata lumea se joaca. De cateva luni incoace nimic nu mai este stabil, nu mai recunosc nimic, e ca si cum mi-am pierdut memoria, am asezat peste blanc-ul ala emotii noi, si acum ca m-am trezit, mi-am adus aminte tot ce era inainte, numai ca pe langa asta ma confrunt cu un surplus care se suprapune peste fundamentul trecut provocand o confuzie si o ceata ametitoare. Nici macar sa scriu nu mai pot pentru ca nu-mi gasesc cuvintele. Uneori imi vine sa rad cand ma gandesc la chestia asta.. 

Imi vine sa ma inchid in casa, sa-mi arunc telefonul pe geam si sa stau acolo ca intr-o carantina de o saptamana, o des-sentimentalizare totala. Nu mai vreau sa mai simt nimic, sa nu-mi mai simt genunchii moi, sa incep sa fiu egoista, sa-mi ignor golul din stomac si sa ma gandesc numai si numai la lucrurile de care ar trebui sa ma bucur in totalitate, lucruri pe care in sfarsit le am.

E cel mai ciudat lucru. Daca as putea m-as duce la un psihiatru. Sa stau de vorba pana obosesc, sa-mi zica de ce e ameteala asta in capul meu, sa-mi spuna : " Cristina, e normal sa te simti asa. " E semn de vulnerabilitate omeneasca dorinta de a auzi mereu de la altcineva ca e normal sa simti intr-un fel , sau sa reactionezi intr-un fel, pentru a te putea convinge ca asa este.  

Fericirea si goana dupa fericire e o farsa. E un scop fals pe care ni-l proiectam din lipsa de ocupatie. Adevarul e ca ne place sa suferim, ne place sa  fim complicati, misteriosi si imposibili. 

mi-e dor de coerenta mea semi intelectuala. de cuvintele lungi, de starile fluide de visare, de starile fecunde de meditatie. Mi-e dor sa trag draperiile si sa incep sa visez, mi-e dor de senzatia de dematerializare pe care o simt cand imi ridic mainile in aer in ritmul unei melodii care ma linisteste. Mi-e dor sa am ochii inchisi, sa nu vad cursa in care ma inchide propriul meu sistem de  gandire care nu uita nimic, nu iarta nimic si nu trece peste nimic. Gandire care se bate cot la cot cu simtirea, cu sentimentele atat de fragide si de instabile. Zilele in care ma scufundam lacom printre randurile unei carti imi par indepartate. M-am indragostit de mare, m-am indragostit de nisip, insa cum am ajuns acasa totul a pierit in inconstientul meu asemenea unui parfum care se pierde in eter.  

In clipa asta tot ce-mi doresc mai mult imi pare imposibil de realizat. Si lucrul asta ma intristeaza teribil pentru ca ma simt legata de maini si de picioare. Mi se pare tragic pentru ca ramane in mine ca o pulsatie care nu vrea sa piara, care se diminueaza treptat dar care inca se zbate sa nu piara.

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

does anybody feel the same?
am i the only one?