Ora Stanescu

Neasteptata intalnire
*
Nichita Stanescu

Te-am intalnit
atat de dintr-odata si de neasteptat
incat acel ah,care mi-a sarit de pe buze
a plutit buimac prin aer
pana s-a lovit de o creanga
si s-a asezat pe ea,
si s-a facut cuib
si timpul zburand pe acolo
si-a lasat in el orele...

Atat de neasteptat ne-am intalnit
incat trupul mi-a fost smuls si lovit de timp
si ecourile lui se intorc abia acum
si se opresc in fata mea
ca niste statui.

Ars poetica
*
Nichita Stanescu

Imi invatam cuvintele sa iubeasca.
le aratam inima
si nu ma lasam pana cand silabele lor
nu incepeau sa bata.

Le aratam arborii
si pe cele care nu vroiau sa fosneasca
le spanzuram, fara mila de ramuri.

Pana la urma, cuvintele
au trebuit sa semene cu mine
si cu lumea.

Apoi
m-am luat pe mine insumi,
m-am sprijinit de cele doua maluri
ale fluviului,
ca sa le arat un pod,
un pod intre cornul taurului si iarba,
intre stelele negre ale luninii si pamant,
intre tampla femeii si tampla barbatului,
lasand cuvintele sa circule peste mine,
ca niste automobile de curse,ca niste trenuri electrice,
numai s-ajunga mai iute la destinatie,
numai ca sa le invat cum se transporta lumea,
de la ea insasi,
la ea insasi.

Indoirea luminii
*
Nichita Stanescu

VIII.
Am cazut in propria mea inima
asemenea nisipului in in clepsidra.
Am cazut in propria mea inima de copil
la fel cum se prabuseste-n iarna un cal.
Am cazut intr-o inima pe care
atingand-o cu mine insami
o faceam sa existe din ce in ce mai putin
si mai stins.
Fiecare bataie a ei ondula tot mai intins
si eu inotam,inotam si fiece lovitura
de brat impingea,
de jur imprejurul meu, tot mai departe,
tarmurile.
Si inotam, inotam
in mijlocul unei mari a candorii,
a singuratatii, a lucirilor de demult.
Inotam, intr-un plutitor
si transparent ocean, inotam.

Poem
*
Nichita Stanescu

Tu plutesti ca un vis de noapte
desupra sufletului meu.
Iti sprijini tampla
de inima mea, ca de o piatra rosie,
si astepti sa-ti spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am ispravit de mult
sa ti le mai spun.
Gura mea e-n tacerea cea mai desavarsita
inclinata ca matasea unui steag
intr-o zi fara vand.
O, nu pleca nicaieri!
Imi voi rupe inima cu un singur gest
al mainii,
ca sa rasara durerea care stie
numele durerii,
ca sa rasara dragostea mea de barbat
care stie numele tau ciudat, de femeie.

Inima
*
Nichita Stanescu

Bate, si eu stiu ca bate si vreau eu sa bata.
Bate si-o aud intruna si nu mai vreau sa bata
De fiecare data, ca intaia datat.
De fiecare data, ca ultima data.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatra,
ca miezul pietrii, de-ar batea miezul de piatra.
Nimeni n-a vazut-o niciodatat.
Mint cei care spun c-au vazut-o vreodata...
Ea bate, si eu stiu ca bate, si vreau eu sa bata.
O aud intruna,pana nu mai vreau sa bata.
Dar auzul meu si ea sunt doar o bucata,
un singur bloc de piatra nedespicata.

Cantec
*
Nichita Stanescu

Inima se varsa printre coaste,
sufletul cadea cu fluturare.
Se tineau de inelare,mainile noastre,
intr-o veche,grea inserare.
Eu ma rugam la umarul tau,
ma rugam cu un fel de cuvinte albastre.
Ma rugam astfel,mereu,
pana e-naspreau secundele noastre.
Tu erai piatra, tu erai norul,
tu erai vulturul, tu erai ora
din care-si curmau asupra-ne zborul
secundele dandu-se tuturora.
Astfel ne trecea viata, astfel muream,
deveneam transparenti, de gheata.
Privelistea lumii trecea ca printr-un geam
prin lipsa noastra verticala de viata.
Numai pasarile lovindu-se, foarte mirate,
in noi isi varsau zborul.
Eu ma rugam in cuvinte ciudate.
Tu erai piatra, tu erai norul.

Inima
*
Nichita Stanescu

Totul se micsora egal, cu viteza gandului,
in acel timp, muntii, marile, oamenii
Totul se prabusea in sine insusi cu viteza egala
si in acelasi timp, incat nimeni
nu baga de seama nimic.

Numai prezenta luminii, incapatanatei,
nemiscatoarei lumini,
numai sangele acesta pierdut
de lucruri
ar fi putut starni o banuiala.

Dar
cineva ar fi trebuit sa stea in afara
si
nu s-a gasit nimeni, absolut nimeni.

Totul se marea egal, cu viteza gandului,
in aclasi timp, norii, campiile, oamenii

Totul izbucnea in sine insusi, cu viteza egala
si in acelasi timp, incat nimeni
nu baga de seama nimic.

Numai prezenta noptilor, incapatanatelor,
nemiscatoarelor nopti,
numai sfera aceasta de intuneric,
marginita de astrii,
ar fi putut starni o banuiala.

Dar
cineva ar fi trebuit sa stea inlauntru
si
nu s-a gasit nimeni, absolut nimeni.