idei

"Viata este un privilegiu al oamenilor mediocrii.Numai oamenii mediocrii traiesc la temperatura normala a vietii,ceilalti se consuma la temperaturi unde viata nu exista,unde nu pot respira decat fiind cu un picior dincolo de viata"
Am inceput anul cu aceiasi agitatie interioara de care nu pot sa ma vindec.Simt in mine odata cu trecerea timpului,cum temperatura creste pana la puncte critice in care eventual am sa ma autodizolv.Caut si tot caut ceva pentru care sa lupt,si cer din slabiciune indicii care sa-mi arate ca merita sa lupt,dar ma izbesc de tacere.

*

"Simt in acest moment o necesitate de a striga,de a scoate un urlet care sa ingrozeasca intreaga lume,sa-i faca pe toti sa tremure,sa plesneasca intr-o nebunie de groaza".
As putea sa fiu fericita daca nu m-as preocupa atat de mult de viata,de moment, de timp, de inima, insa nu pot nicio clipa sa ma desprind de aceste "preocupari" pentru ca sunt singurele care ma ajuta sa ma constientizez asa cum sunt.Nu pot sa ma opresc din aceasta mare furtuna pentru ca nu stiu si inca nu am descoperit calmul,linistea.Sau poate m-am impiedicat de ele ca de adevar si am trecut mai departe.Ele nu sunt asa cum mi le imaginez eu,nimic pe lumea asta de altfel nu este si poate pentru asta le resping cu atata inversunare.
As vrea sa vina cineva,as striga cu toata forta din mine catre un om,diferit de tot ceea ce sunt dar totusi surprinzator de asemantor, care sa vina si sa-mi darame intregul sistem de credinte.Dar un asemenea om,ar trebui sa fie un om care trece prin aceleasi nelinisti ca mine,dar inca mai are puterea sa le nege.Un om care isi sfideaza propria fiinta si se reinventeaza ca nou puternic,creator de autentic credibil in sine.Un asemenea om ar trebui sa aiba argumentele puternice sa ma distruga din temelii si totodata instrumentele sa ma invie ca adepta primordiala a credintei sale.
Unde e omul ala e si linistea mea.

*

"As vrea sa uit de tot,sa ma uit complet,sa nu mai stiu nimic de lume si de lumea aceasta.Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decat cu lacrimi.Dar lacrimile mele ar ineca aceasta lume,precum focul meu interior al demola-o".
Suferinta mea este iremediabila pentru ca din radacinile ei nu ma mai pot desprinde.Sunt urmele ei care au ramas in mine,ca ramasitele vizibile a unei puternice arsuri pe care niciun doctor nu o mai poate opera.Si de fiecare data cand incerc sa uit de ea,devine tot mai percutanta si-mi aduce aminte ca ea e incurabila,ca o boala care ma va anihila mai devreme sau mai tarziu.Singurul mod prin care imi pot sfida suferinta este acela de a crede ca exista undeva acolo un antibiotic puternic destul sa o arunce din mine.

*

"Orice suferinta adevarata e o prapastie" .Si daca e asa,din prapastia in care am cazut nu ma mai pot ridica singura..pentru ca am mai cazut de atatea ori in ea si m-am lovit de atatea ori la cap,si a curs in mine atat de mult sange dar totusi am continuat sa traiesc.Cu toate astea,nutresc in mine aceleasi patimi si aceleasi vicii si aceleasi dorinte arzatoare care m-au adus pe fundul acestui mare hau.Daca ar fi sa-mi compar suflul cu vreo ceva ,l-as compara cu Sisif si bolovanul sau.Universul absolut imi e Sisif,iau eu sunt bolovanul pe care il tot urca in varful muntelui dar el mereu se prabuseste.Nu ma pot imagina altfel oricat de mult as vrea.Daca vreodata as ramane in sfarsit stabila in varful muntelui cred ca m-as arunca de una singura la vale,inapoi in prapastie, pentru ca imi place sa cad, sa cad, sa cad....