Iti resimt lipsa ca pe un gol care se strange inauntru toracelui meu asemenea unui pumn vartos si puternic.Curge prin venele mele complicate in retele, nevoia de a-te injura in toate modurile posibile pentru nebunia eficienta cu care m-ai lasat sa cad ,asemenea unui pietroi, in seductia confortabila a simturilor. Pulsez inconstient si-mi simt fiecare muschi incolacindu-se spasmodic, intr-o lupta cu sunetele ce se coboara de pe buze si se scufunda voluptos in aer, pe masura ce formeaza,ca intr-o formatie perfect sincronizata, numele tau..
Cine esti?Cine esti si de ce mi-ai permis sa ma dezechilibrez iremediabil?Imaginea ta se lasa peste mine aducandu-ma pe cele mai abrupte culmi. Ma desfac ca un fruct prea copt, din care gusti doar cat sa-ti satisfaci incomensurabila pofta.Abia dupa prima inghititura iti dai seama ca nu sunt atat de dulce, sau poate atat de acra pe cat ai poftit,si ma arunci in colturi stinghere si intunecate , lasandu-ma sa putrezesc incompleta si apusa.
Lasam peste noi sa cada tacerea, ca o cortina grea, care anunta timpuriu sfarsitul spectacolului. Replicile mele, solilocvii lipsite de intensitate revolutionara nu au putut intretine replicile tale marcate de flacari spontane, scantei ivite din idealuri inhibate, care reuseau sa se auto-anuleze inainte de a se defini. Nu stiu nici acum ce ai vrut sa zici si de ce nu ai spus ce stiam ca vrei sa spui..
Ramai personajul meu preferat. Te reneg din toate ungherele eului meu pentru a te cauta apoi in colturi subconstiente. Pe bucati de foi, las scrisa marunt fiecare trasatura de-a ta oculta ochiului neformat .Te reinventez maret, asteptand razboiul in spatele armurilor grele, adulmecand cu o sete febrila mirosul de sange proaspat inchegat in pamantul pe care-l sfarami inconstient cu ghetele , infipte adanc asemenea unor radacini perene.
Misterios si solitar, ca punctul din care se vede intreaga lume, astepti tacut pe cineva caruia sa i te dezvalui vulnerabil si viu, uman distinct si condamnat sa arzi pe rugul propriilor furii... Esti o adunatura gratioasa de perceptii inegal proportionate. Si in final nu conteaza deloc cum te vad eu sau lumea din jur din moment ce te trezesti, la perioade constante de timp, ca un copil , desenandu-ti timid cu degetul conturul fetei, reflectat in sticla perfect definita si clara. Ai vrea sa ai o idee mai plina despre cine esti, dar nu ai timp sa te descoperi pe sine si nici curajul de a te lasa descoperit. Exista bineinteles alternativa temerei .
Ai toate armele sa ma distrugi dar nu ai materiale necesare pentru a ma reconstrui din nou asa cum ma imaginezi. Imi intrii pe sub fiecare centimetru de piele si ma faci sa ma simt de parca ti-as apartine. Ma domini, dar nu ca un stapan, ci ca o voce intrinseca ce ma ajuta sa-mi mentin directiile necesare. Eu nu apartin nimanui, nici macar mie. Dar te reneg, te reneg, te reneg, te rup din mine cu mainile amandoua. Nu mai vreau directii, nu mai vreau sa stiu cararile pe care picioarele mele le strabat. Esti o lupta pe care nici macar nu am inceput-o si se termina, o victorie castigata prin capitulare, una care nu poate fi recunoscuta si nici macar demna de mentionat..
Si cand zac, lipsita de entuziasmul inceputurilor no,i ma intreb de milioane si milioane de ori de ce mintea mea nu poate finaliza o poveste simpla cu doi. Te injur si te reneg, si imi spun ca nu esti nici pe jumatate la fel de puternic pe cat te imaginez, dar tot nu pot sa uit si sa ingrop golul pe care tacerea ta il alimenteaza. Mi-ar fi mai bine daca nu m-as lasa ispitita de tentatia meschina si incapatanata de a crede ca depinzi intr-o oarecare masura de modul subtil prin care, dintr-atatia, numai eu iti pot intelege limbajul. Gol, ca un trup in formare, care inca isi cauta reminsicentele unei masculinitati pudice si proaspete pierdute in rutina, te arati inaintea mea asemenea unei figuri a carei prezente concrete o supun indoielii. Si nu e mintea mea cea care descompune tot in atomi unitari de confuzie si probabil cea care ne face sa ne izbim de pamant si sa ne indepartam tot mai mult unul de celalalt. Sunt tocmai firile noastre, complementare si imbibate intr-o forma particulara si individuala de putere, care se anuleaza simultan si creaza tensiuni imposibil de manevrat.
Niciun cuvant din lume si nicio alta prezenta nu poate fi mai tulburatoare decat reflectia propriei prezente, al propriului cuvant care demasca esenta universului personal ce sunt, al universului personal ce esti.
Nimic nu ma doare mai mult decat ideea ca nimeni nu va stii niciodata cine sunt. Lansand cele mai diverse teorii, vor incerca sa-mi afle fiecare vulnerabilitate, fiecare dorinta si furie care ma face sa fiu asa cum sunt. Insa, ca intr-un puzzle ieftin, care se vinde pe orice taraba de piata aglomerata si mizera, o piese lipseste intotdeauna, piesa care pune cap la cap mecanismul deloc riguros care ma face sa functionez. Sunt poate o masina , un conglomerat ametit de ganduri si idealuri puerile, sau poate un om simplu, atat de simplu incat starneste indignarea si-i provoaca pe cei din jur sa ma complice mai mult decat este nevoie, tocmai pentru a nu-si subestima perceptiile pe care psihicul lor avid de auto-glorificare le-a ridicat in jurul meu.
As vrea atat de mult un singur om, care sa se ridice din masa incapabila de gandire profunda, un om care sa ma descoasa si sa ma ajute sa ma inteleg.Am asteptat mereu acel om care sa reuseasca sa-mi darame fortificatiile pana la pamant si sa ma dezvaluie imperfecta in toate unghiurile pe care le prezint, insa pana acum nimeni nu a avut rabdare..
Ma prefac intr-o bucata de marmura rece, pretioasa si greu de schimbat, incriptandu-mi trairile in cel mai solid bloc de indiferenta. Ochii mei miopi nu mai diseca altceva decat portia zilnica de mediocritate, care imi este servita la rece dar pe care o vomit ca pe o mancare lipsita de gust. Nimic nu ma ucide, nimic din exterior nu ma poate face mai puternica. Imi adun din adancul propriei fiinte aparent vulnerabile si fragile, bucatile ratacite de demnitate si independenta care ma face sa vibrez din toate radacinile. In mine, ca un vartej, se aduna consoanele toate pentru a forma un strigat care imi zguduie peretii interiori, trezindu-ma si facandu-ma sa imi insusesc realitatea in doze mari greu de tolerat.Refuz sa mai mestec printre dinti situatii inexacte si experiente cu noi. Ma raportez la concret, la real, arunc prosopul si astept ca povestea sa se continue magic de la sine.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu