Resemnare

lumea in jur ma priveste atat de gol,
si aproape ca cerul a uitat sa-mi aduca soarele...
m-am ascuns in cautarea lui printre nori,
si astept sa vina vara..
oamenii in jurul meu taios ma condamna,
ca spun ei am uitat ce este dragostea,
dar eu ma intreb daca am avut macar ocazia sa o cunosc,
caci astazi nu-mi simt talpile calcand vreodata
pe acel pamant...
daca am simtit ce e dragostea,
de ce m-a durut atat de tare?
de ce m-a orbit si nu mi-a aratat cine esti cu adevarat...?
am gresit cand ti-am aratat de atatea ori drumul spre mine,
si totusi se pare ca nici macar asa n-ai reusit sa il gasesti...
poate de asta o parte a spiritului meu
inca te mai asteapta ...
dar este frig
si palmele mi-au inghetat
si cauta alte maini...
si amintirea trupului meu
care s-a frant de atate ori sub imbratisarea ta
ma arde ca acidul pe dinauntru,
si ma face sa sangerez
si sa plang de fiecare data...
cum pot ei sa ma condamne ca am simtit ,
ca am avut curaj sa lupt,
ca mi-am invins temerile,
ca m-am lovit si am cazut,
dar m-am ridicat
si am mers mai departe?
privirile lor le simt trecatoare
ca vantul care imi trece prin par..
ma fac sa tremur pentru un moment
insa ma obisnuiesc si imi continui calea...
nu stiu de ce a trebuit sa fie atat de greu sa redevin eu...
insa stiu ca a meritat...
emotiile drumului nou ma imbata
si zambesc ca un copil privind cerul...
nu imi este teama sa cad din nou...
mi-am pierdut de atatea ori umbra,
si am simtit de atatea ori singuratatea
incat m-am resemnat oarecum
cu gandul ca drumul s-ar putea inchide
la un moment dat...
atunci..
intr-o alta clipa,
intr-o alta poveste,
intr-o alta bataie de aripi,
o alta privire,
o alta mana ,
o alta gura,
un alt capitol...va incepe
pentru acelasi vesnic eu....