poems

pentru ca simt nevoia sa scriu..am sa postez in continuare cateva din poeziile mele preferate..sper sa le cititi cu drag si sa zambiti!..lectura placuta..

PLEACA TRENUL.

Cand stai in tren si pleaca trenul vecin,
De ce ai impresia ca ai plecat
Tu?

Primavara si toamna
Te tot uiti pe cer, pierdut in ganduri,
Stoluri de pasari vin,
Stoluri de pasari pleaca,
De ce ai impresia ca mergi tu?

Toata viata m-am uitat pe fereastra,
Pironit intr-un colt
De autobuz, de tren, de vapor
Hurducat de caruta
M-am uitat cum fug de mine copacii,
Oameni, orase, continente
De ce sunt coplesit de atatea emotii,
De ce am impresia
Ca am cunoscut lumea?


Autor: Marin Sorescu

............

Mircea Cartarescu -Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ti se da dragoste.
când trebuie sa iubesti nu esti iubit.
când esti singur nu poti sa scapi de singuratate.
când esti nefericit nu are sens sa o spui.

când vrei sa strângi în brate nu ai pe cine.
când vrei sa dai un telefon sunt toti plecati.
când esti la pamânt cine se intereseaza de tine?
cui îi pasa? cui o sa-i pese vreodata?

fii tu lânga mine, gândeste-te la mine.
poarta-te tandru cu mine, nu ma chinui, nu ma face gelos,
nu ma parasi, caci n-as mai suporta înca o ruptura.
fii lânga mine, tine cu mine.

întelege-ma, iubeste-ma, nu-mi trebuie partuze, nici conversatie,
fii iubita mea permanenta.
hai sa uitam regula jocului, sa nu mai stim ca sexul e o jungla.
sa ne atasam, sa ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeste dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie sa iubesti nu esti iubit.
când esti la pamânt nici o femeie nu te cunoaste.

...............

Nichita Stanescu- Ce bine ca esti


E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâsnesti într-o îmbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma, fericire, în sus, si izbeste-mi
tâmpla de stele, pâna când
lumea mea prelunga si în nesfârsire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, întoarsa spre pamânt,
una foarte de sus, aproape rupta
în înfrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt.

................

Nichita Stanescu-Semn 12

Ea devenise încetul cu încetul cuvânt,
fuioare de suflet de vânt,
delfin în ghearele sprâncenelor mele,
piatra stârnind în apa inele,
stea înlauntrul genunchiului meu,
cer înlauntrul umarului meu,
eu înlauntrul eului meu.

.............
Nichita Stanescu- Catre Galateea

Îti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sânul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprâncenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si ma rog de tine,
naste-ma.

Stiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai exista aproape -
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea...
si tot ce e dincolo de ele,
si atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngâna.
Si ma rog de tine,
naste-ma.

Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfârsitul cuvântului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - miscatoare umbre ale sângelui tau,
si pietrele, pietrele - umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în fata ta si ma rog de tine,
naste-ma. Naste-ma.
a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt.

....................

Nichita Stanescu - A Unsprezecea Elegie

Intrare-n muncile de primavara

I

Inima mai mare decît trupul,
sarind din toate partile deodata
si prabusindu-se din toate partile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugatoare ploaie de lava,

tu, continut mai mare decît forma, iata
cunoasterea de sine, iata
de ce materia-n dureri se naste din ea însasi,
ca sa poata muri.

Moare numai cel care se stie pe sine,
se naste numai cel care îsi este
siesi martor.

Ar trebui sa alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întîi
sa-mi întorc sufletul
spre nemiscatorii mei stramosi,
retrasi în turnurile propriilor oase,
asemenea maduvei,
nemiscati
aidoma lucruilor duse pîna la capat.

Pot sa alerg, pentru ca ei sunt în mine.
Voi alerga, pentru ca numai ceea ce este
nemiscat în el însusi
se poate misca,
numai cel care e singur în sine
e însotit; si stie ca, nearatata, inima
se va prabusi mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
sparta-n planete, se va lasa cotropita
de vietati si de planete,

sau
întinsa va sta pe sub piramide,
ca înapoia unui piept strain.



II

Totul e simplu, atît de simplu încît
devine de neînteles.

Totul este atît de aproape, atît
de aproape, încît
se trage-napoia ochilor
si nu se mai vede.

Totul este atît de perfect
în primavara,
încît numai înconjurîndu-l cu mine
iau cunostinta de el,
ca despre-o rasarire de iarba marturisita
de cuvinte gurii care le rosteste.
marturisita de gura inimii,
de inima sîmburelui ei,
cel în el însusi nemiscat, aidoma
sîmburelui pamîntului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate
de brate ale gravitatiei,

strîngînd la sine totul si deodata
într-o îmbratisare atît de puternica,
încît îi sare printre brate miscarea.



III

Voi alerga, deci, în toate partile
deodata,
dupa propria mea inima voi alerga,
asemeni unui car de lupta
tras din toate partile simultan
de o hergelie de cai biciuiti.



IV

Voi alerga pîna cînd înaintarea, goana,
ea însasi ma va întrece
si se va îndeparta de mine
aidoma cojii fructului de samînta,
pîna cînd alergarea
chiar în ea însasi va alerga, si va sta.
Iar eu ma voi prabusi asemeni barbatului tînar
Întîmpinîndu-si iubita.



V

Iar dupa ce voi fi facut ca alergarea
sa ma-ntreaca,
dupa ce
miscîndu-se-n sine va sta
ca de piatra, sau
mai degraba asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
ma voi privi în toate lucrurile,
voi îmbratisa cu mine însumi
toate lucrurile deodata,
iar ele
ma vor azvîrli înapoi, dupa ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.



VI

Iata-ma
ramînînd ceea ce sînt
cu steaguri de singuratate, cu scuturi de frig,
înapoi, spre mine însumi alerg,
smulgîndu-ma de pretutindeni,
smulgîndu-ma de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, si
din stînga mea, de deasupra, si
de dedesubtul meu, plecînd
de pretutindeni si daruind
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:
cerului - stelele,
pamîntului - aer,
umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.



VII

... trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însusi
în prezenta sferelor,

mirat stînd în fata soarelui,
asteptînd cu rabdare sa-i creasca luminii
un trup pe masura.



VIII

A te sprijini de propriul tau pamînt
cînd esti samînta, cînd iarna
îsi lichifiaza oasele albe si lungi
si primavara se ridica.

A te sprijini de propria tara
cînd, omule, esti singur, cînd esti bîntuit
de neiubire,
sau pur si simplu cînd iarna
se descompune si primavara
îsi misca spatiul sferic
asemenea inimii
din sine însasi spre margini.

A intra curatit în muncile
de primavara,
a spune semintelor ca sînt seminte,
a spune pamîntului ca e pamînt!

Dar mai înainte de toate,
noi sîntem semintele, noi sîntem
cei vazuti din toate partile deodata,
ca si cum am locui de-a dreptul într-un ochi,

sau un cîmp, pe care-n loc de iarba
cresc priviri - si noi cu noi însine
deodata, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
sa fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul carora traim
si pe care
inima noastra le-a nascut.

Dar mai înainte de toate,
noi suntem semintele si ne pregatim
din noi însine sa ne azvîrlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poarta numele primaverii...

A fi înauntrul fenomenelor, mereu
înauntrul fenomenelor.

A fi samînta si a te sprijini
de propriul tau pamînt.

.................

G.Bacovia-Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.

..............

A.Macedonski-Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, si mor si-n mine --
S-au fost atât de viată pline,
Si azi se sting asa usor.

În tot, se simte un fior,
O jale e în orisicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, si mor si-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăsaguri de suspine,
Si-n marea noapte care vine,
Duioase-si pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor.

.....