Am fost si am cautat sponsorizari peste tot, la toate bancile, cu toate diplomele mele si cu toate recomandarile insa nimeni nu s'a oferit. Se pare ca sponsorizarile se fac numai pentru acei elevi care isi fac studiile in tara nu afara.. in fine..
In ultimile doua saptamani mi-am pus intrebarea daca eu voi putea sa fiu un parinte la fel de bun pentru copii mei. Am simtit presiunea plecarii pe umeri si aproape am renuntat cand am vazut cat de greu este. Daca urasc un lucru pe lumea asta, urasc sa-l vad pe tata in impas, ducandu-si mainile la fruntea incretita de riduri si zambind apoi oarecum fals numai ca sa ma faca sa ma simt ca totul e ok. Si inainte stiam cat de putina valoare au banii pentru unii insa acum imi dau seama cat de importanti sunt ei pentru o familie asa normala ca a mea. Nu regret ca sunt mereu pe fuga sau ca nu pot dormi sau ca nu ma pot concentra la altceva, insa regret ca pentru pamanteni viata este ca un drum inchis la fiecare kilometru de catre un zid inalt pe care nu-l poti darama daca nu ai suma de bani suficienta ca sa platesti demolarea. Chiar daca esti puternic si zici ca daca lupti darami orice obstacol nu e in totalitate chiar asa...
Acum nu stiu cum ar trebui sa ma simt. Poate un pic furioasa pentru toate refuzurile, pentru toate sansele care mi s-au retezat inainte de a demonstra ca le merit poate mai mult decat oricine. Mi-ar fi placut sa existe si pentru mine cineva din afara familiei care sa ma ajute sa fac rost de tot ce am nevoie. Cineva care sa ia fraiele conducerii si sa-mi spuna : "stai linistita, fa o baie sau dormi putin, ca mai trimit eu un mail/ mai caut eu o cazare"..Inca o data am primit dovada ca nimeni nu e langa tine atunci cand ai mai mare nevoie decat cei din familie. Nu vreau sa fiu rea si sa exclud de aici pe toti cei care m-au sustinut si mi-au promis ca o sa fie bine: fetele mele, andrei si toti prietenii.. but i'm just sayin..
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu