Erai intins pe canapea in tricoul tau alb care te face sa pari mereu imaculat si steril ca un pat de spital gata sa-si intampine cu cele mai calde asternuturi pacientul. Te priveam cu un oarecare regret incercand sa realizez daca in latenta ta de neclintit te intrebi macar o clipa : “oare ea cum se simte acum?... “era ciudat sentimentul pe care il lasam sa ia nastere in interiorul meu, pentru ca ma facea sa te simt mai strain si mai intangibil ca niciodata, desi puteam sa te ating cu degetul mic de la picior in asa fel incat sa nu simti atingerea mea, in asa fel incat sa nu te trezesc din acea stare pe care pareai sa o alimentezi cu aceiasi grija cu care un sofer isi alimenteaza masina la fiecare mila parcursa.. erai langa mine … iar daca m-ai fi intrebat intr-adevar ce simt te-as fi strans in brate si te-as fi sarutat ca dupa o lunga absenta…
De fiecare data cand ma privesti imi amintesc cuvintele pe care ni l-am spus inca de la inceput. Nu m-ai mai privit de mult. Tot acest timp ma face sa ma intreb de ce iti este frica.. ma face sa-mi doresc tot mai mult sa te primesc intre bratele mele si sa-ti spun: nu te teme… Nu m-ai mai privit de mult iar intre noi s-a deschis un gol pe care il retraim cu franturi din vieti anterioare in care eram pe punctul de a ne cunoaste, pe punctul de a ne spune : bine ai venit..
Poate este adevarat ca existi numai in mintea mea.. e cel mai bun loc in care ai putea sa capeti dimensiunile unui titan ce-mi poate zdrobi inima cu o singura lovitura de pumn,cu un singur cuvant.. pentru a renaste apoi din ungherele cele mai neasteptate ca un erou gata sa ma salveze si sa ma apere de lume. Pentru noi lumea este un loc mic nu..? Sunt legata de tine cu o franghie care nu ma strange decat atunci cand nu te am. Aceiasi franghie care ma apropie de tine, ma face sa-mi doresc sa-mi las capul pe pieptul tau, sa inchid ochii si sa simt cum inima ta ma roaga sa raman..
Erai intins pe canapea in tricoul tau alb care te facea sa pari mai arian decat esti de fapt.... Te puteam atinge cu degetul mic de la picioare atat de usor incat sa nu ma simti, atat de usor incat sa nu te misti nici macar un centimetru din locul de unde stateai. Vroiam atat de mult sa ma ascund intre bratele tale insa ma multumeam sa te stiu aproape.. corpul meu tanjea cu fiecare celula vie dupa tine, dupa toate acele lucruri simple pe care niciunul din noi nu avea curajul sa le faca. Asteptam sa imi marturisesti in cel mai solemn ton ca si tu ma doresti la fel de mult. Am asteptat prea mult, am ezitat prea mult..m-am temut prea mult…
In lumea ta nu a fost niciodata loc pentru mine
Spatiul tau a fost rezervat inca din geneza
Luptelor cu tine impotriva lumii.
Am fost poate o ancora
Capabila sa te retina la mal doar cat sa realizezi
Ca esti de fapt un om al marii…
Pacat ca marile sunt toate la fel,
Iar valurile nu sunt ca oamenii,
Ele nu obosesc si nici nu se linistesc
Vreodata…
Poate este adevarat ca existi doar in inima mea pe care nu o pot opri din spasmul ei nevrotic. Ma posezi, ma intrigi, ma inspiri. Ma faci sa tac sa imi musc buzele si sa admit cu furie ca nu exist. Toate existentele sunt relative. Un om nu exista decat printr-un altul mai puternic, mai capabil de dominatie, mai capabil de a neutraliza pana la disolutie totala existenta celuilalt. Daca iubirea este o lupta in care invingatorul castiga dreptul total asupra celuilalt atunci sunt gata sa recunosc ca daca tu nu ma mai vrei, acum dupa ce m-ai castigat, atunci nu stiu ce alt sens as mai putea avea..
As fi vrut sa pot adormi langa tine.. poate mi-ai fi spus sa vin mai aproape, poate m-ai fi sarutat ca si cum imi cunosti pentru prima data buzele..
Erai intins pe canapea in tricoul tau alb. Erai obosit si nepasator si ai trecut pe langa mine fara sa ma privesti. Ma intreb daca mai stii cine sunt. In linistea ta, in indiferenta si oboseala ta mi-ai spus ca esti fericit.. Te ascultam cu un oarecare regret si incercam sa realizez daca in sinea ta te intrebai macar o clipa : oare ea cum se simte acum?...
De fiecare data cand ma privesti imi amintesc cuvintele pe care ni l-am spus inca de la inceput. Nu m-ai mai privit de mult. Tot acest timp ma face sa ma intreb de ce iti este frica.. ma face sa-mi doresc tot mai mult sa te primesc intre bratele mele si sa-ti spun: nu te teme… Nu m-ai mai privit de mult iar intre noi s-a deschis un gol pe care il retraim cu franturi din vieti anterioare in care eram pe punctul de a ne cunoaste, pe punctul de a ne spune : bine ai venit..
Poate este adevarat ca existi numai in mintea mea.. e cel mai bun loc in care ai putea sa capeti dimensiunile unui titan ce-mi poate zdrobi inima cu o singura lovitura de pumn,cu un singur cuvant.. pentru a renaste apoi din ungherele cele mai neasteptate ca un erou gata sa ma salveze si sa ma apere de lume. Pentru noi lumea este un loc mic nu..? Sunt legata de tine cu o franghie care nu ma strange decat atunci cand nu te am. Aceiasi franghie care ma apropie de tine, ma face sa-mi doresc sa-mi las capul pe pieptul tau, sa inchid ochii si sa simt cum inima ta ma roaga sa raman..
Erai intins pe canapea in tricoul tau alb care te facea sa pari mai arian decat esti de fapt.... Te puteam atinge cu degetul mic de la picioare atat de usor incat sa nu ma simti, atat de usor incat sa nu te misti nici macar un centimetru din locul de unde stateai. Vroiam atat de mult sa ma ascund intre bratele tale insa ma multumeam sa te stiu aproape.. corpul meu tanjea cu fiecare celula vie dupa tine, dupa toate acele lucruri simple pe care niciunul din noi nu avea curajul sa le faca. Asteptam sa imi marturisesti in cel mai solemn ton ca si tu ma doresti la fel de mult. Am asteptat prea mult, am ezitat prea mult..m-am temut prea mult…
In lumea ta nu a fost niciodata loc pentru mine
Spatiul tau a fost rezervat inca din geneza
Luptelor cu tine impotriva lumii.
Am fost poate o ancora
Capabila sa te retina la mal doar cat sa realizezi
Ca esti de fapt un om al marii…
Pacat ca marile sunt toate la fel,
Iar valurile nu sunt ca oamenii,
Ele nu obosesc si nici nu se linistesc
Vreodata…
Poate este adevarat ca existi doar in inima mea pe care nu o pot opri din spasmul ei nevrotic. Ma posezi, ma intrigi, ma inspiri. Ma faci sa tac sa imi musc buzele si sa admit cu furie ca nu exist. Toate existentele sunt relative. Un om nu exista decat printr-un altul mai puternic, mai capabil de dominatie, mai capabil de a neutraliza pana la disolutie totala existenta celuilalt. Daca iubirea este o lupta in care invingatorul castiga dreptul total asupra celuilalt atunci sunt gata sa recunosc ca daca tu nu ma mai vrei, acum dupa ce m-ai castigat, atunci nu stiu ce alt sens as mai putea avea..
As fi vrut sa pot adormi langa tine.. poate mi-ai fi spus sa vin mai aproape, poate m-ai fi sarutat ca si cum imi cunosti pentru prima data buzele..
Erai intins pe canapea in tricoul tau alb. Erai obosit si nepasator si ai trecut pe langa mine fara sa ma privesti. Ma intreb daca mai stii cine sunt. In linistea ta, in indiferenta si oboseala ta mi-ai spus ca esti fericit.. Te ascultam cu un oarecare regret si incercam sa realizez daca in sinea ta te intrebai macar o clipa : oare ea cum se simte acum?...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu