Sper sa reuseasca proful sa-mi interpreteze visul, poate asa o sa-mi dau si eu seama de ce in mintea mea e asa o varza in ultima vreme. Am tot auzit ca sunt maniaco-depresiva, ca trebuie sa incep sa cunosc persoane noi, insa singura chestie care imi trece acum prin minte este ideea aia a cercului. Am impresia ca revin, in ceea ce priveste interactiunea umana, la etapa din copilarie in care refuzam si ma impotriveam cu stoicism ideii si posibilitatii de a cunoaste alti oameni, de a-mi face noi prieteni.
Mi-ar placea sa am puterea sa spun despre mine ca sunt antisociala.Asa n-ar mai trebui sa caut explicatii care sa scuze lipsa mea de dorinta de implicare. Cu toate astea nu sunt asa. Nu sunt un om care se teme de social, un om care sta si comploteaza, si-si traieste viata intre cei 4 pereti ai camerei sale, crezand ca asta inseamna, in fond si la urma urmei : "a-ti trai viata".
Am mai scris de multe ori despre deviza asta infatuata si simplista :"Carpe diem!". As vrea sa-i admir pe cei ce fac din proverbul asta un modus vivendi. As putea sa-i admir pentru ca au curajul sa fie spontani, insa nu am cum sa fac asta, pentru ca a-ti ghida existenta pe premise care incurajeaza inhibarea ratiunii in favoarea impulsivitatii si reflexelor de moment mi se pare o prostie. Aici sunt constienta ca pierd insa din nou.. e un cerc din care nu pot iesi. Eu nu imi traiesc viata asa, si cu toate astea nu sunt nici monotona...
Daca am invatat ceva in ultima vreme, pot sa zic ca am invatat sa-mi accept slabiciunile. In fiecare zi fac cate un pas spre acceptarea propriei mele complexitati. Ma impac cu ideea ca sunt prea rigida si ca tind sa ma inconjor numai de oameni care gandesc ca mine, accept ca sunt incapabila sa-mi exprim sentimentele asa cum ar trebui, incerc sa imi scriu declaratia de independenta fara a ma gandi, ca prin asumarea propriei libertati nu o sa mai dedic acelasi timp persoanelor din jur.
Mi-ar placea sa am un job care sa ma tina ocupata. Cred ca lucrul asta ar fi singurul care ar reusi sa ma mai coboare din my ivory tower in care imi place sa fug si sa ma ascund de lume. O voce infama in mintea mea mi-a soptit zilele astea ca ar cam fi cazul sa renunt la metafizica si sa incep sa incerc sa ma raportez la lumea din jur, la concret. Nu stiu cum e pentru altii, dar eu cand ma simt inconjurata de mai mult de 30 de oameni incep sa simt ca ma sufoc, ca ma inhib.
E greu sa ma desprind de rutinele mele si de tabieturile pe care le-am cultivat cu atat de multa atentie. M-am obisnuit sa nu am asteptari decat de la mine si poate ca de asta m-am solicitat atat de mult. Incerc din rasputeri sa-mi imaginez alte moduri de a fi, dar imi este practic imposibil pentru ca modul asta in care sunt este singurul mod care ma face fericita. Fiecare om are tristetile lui, defectele lui, dar asta nu inseamna ca trebuie pus la zid si aratat cu degetul. Mereu am spus ca atat timp cat nu ai nimic sa-ti reprosezi tie, nu ar trebui sa te simti ciudat sau vinovat de orice lucru de care ai putea fi acuzat de lumea din exteriorul tau.
Nu imi place cartea pe care mi-am cumparat-o pentru ca viata eroinei este mult prea banala. Fica de evreu care se chinuie in tinerete sa invete ebraica, nu o foarte stralucita studenta.. cam atat pana acum, nicio lupta, nimic. Familia perfecta, frati mai mari , un pseudo libertinism pus in evidenta de gesturi tipice gen fumatul unei tigari si refuzul unui furou.. Nici nu stiu daca o sa am rabdarea sa o termin.. si mai zic ca e bestseller.. poate daca plasau actiunea undeva intr-o China traditionalista intr-o perioada naspa de razboi, o evolutie a unui personaj care se zbate sa-si capete independenta intr-o lume comunista care suprima femeia.. poate asa ii credeam pe cuvant cand au scris ca e bestseller.. da asa.. mai am mult sa ma conving.
Nu cred ca am sa mai scriu o perioada pentru ca simt ca m-am indepartat de la ideea initiala a blogului. Prefer sa astept ceva timp pana cand ajung la propria-mi esenta. Poate ca e adevarat ca toti avem nevoie de un strop de magie, de inexplicabil in viata noastra, pentru a "reinvia". Si nu stiu de ce simt ca blogul a devenit calea cea mai usoara de a fugi de probleme. Scrisul nu ma mai ajuta sa ma relaxez, pentru ca daca nu are o forma care ma face sa ma simt multumita, nu rezolva cu absolut nimic modul in care ma simt.
E tarziu si azi nu am baut destula cafea ca sa ma tin treaza pana la ore tarzii.
Noapte buna infidels.
[If there was one word you could say,
Let it be love,
Let it be love,
Let it be love,
Let it be love.]
si plictiseala toatala cu un 3in 1 in fata calculatorului. E deprimanta vremea asta asa frumoasa care ma scoate practic afara din casa.. dar cum nu pot iesi de una singura, ma resemnez sa stau sa mai citesc cate ceva.
