Am avut un vis groaznic.
In bratele mele statea cuminte intr-o fasa ceva fragil. Il tineam cu toata grija aproape de sanul meu fecund incercand sa nu-l trezesc din somnul sau dulce. M-am ridicat usor de pe canapeaua veche pe care stateam in cautarea unui biberon micuts ce mi se arata pe jumatate gol de undeva de pe masa din bucatarie. El statea in fata televizorului obosit ca dupa o zi de munca. Am facut primii pasi in sufrageria veche si deloc primitoare indreptandu-ma cu copilul mic in bratele spre bucatarie. Imi era teama, mi-as fi dorit atunci sa fiu o naluca, astfel incat sa nu ma vada. Imi era teama si aveam sufletul mic. Cand m-a zarit s-a ridicat ca o tornada de pe fotoliul in care statea si a inceput sa tipe. Nu stiam ce sa fac sa-i acopar copilului urechiusele astfel incat sa nu se trezeasca. Imi era in continuare teama. Se apropia de mine tipand, nu-l puteam auzi, insa ii vedeam fata cum se schimba furios cu fiecare silaba. Ochii ii erau obositi, lipsiti de dragoste iar eu ma vedem in fata lui asemenea unui lucru detestabil pe care nu-l mai tolera in fata ochilor. Am simtit ca ceva se rupe din mine. Cand si-a ridicat bratul incordat mi-am coborat ochii inlacrimati catre mainile cu care imi tineam pruncul insa el nu mai era acolo. M-am trezit transpirata si am inceput sa plang.
Nu stiu daca e oboseala sau e pur si simplu una din acele stari, insa m-am simtit stinghera si inca ma mai simt asa desi au trecut ore bune de cand m-am trezit. Mi-am adus aminte de toate acele clipe din copilarie pe care as vrea sa le uit, sa le sterg cu un burete, am redescoperit golul din mine pe care nu reusesc sa il umplu.
Am inceput sa-mi pun milioane de intrebari si sa incerc sa conturez femeia care voi deveni intr-una din zilele astea care se apropie cu repeziciune. Mi-e frica de tot. Mi-e atat de frica sa nu devin o mama rea, o sotie rea, incat refuz sa ma gandesc la lucrurile astea.
Cu toate ca stiu in sinea mea ca imi voi da toata silinta sa fiu ceva bun , mi-e teama ca nu voi reusi niciodata sa gasesc ce-mi doresc, sa ies din tiparele alea groaznice pe care soarta mi le mai conturaza cateodata.
Se zice ca toti avem punctele noastre slabe, toti purtam o karma care atrage anumite intamplari, anumite stari. Cred ca a mea este tocmai vulnerabilitatea asta emotionala care cateodata ma copleseste si ma face sa ma inchid. Tanjesc atat de mult dupa unele lucruri incat nu mai am rabdare.Sunt toate acele clipe pe care mi le imaginez dar pe care sunt constienta ca nu am sa le traiesc niciodata. Nu stiu de ce sa ma agat, ce reguli sa urmez, sau cum sa invat sa ma comport pentru a face ca toate aceste emotii sa dispara si sa lase loc lucrurilor bune.
Toti ne simtim singuri, toti ne simtim stingheri, tuturora ne este teama ca vom ramane singuri.
Eu nu-mi doresc nimic in viata asta mai mult decat o familie unita, puternica, o familie calda si iubitoare asa cum nu am cunoscut pana acum. Un barbat care sa imi spuna in fiecare dimineata cat de mult ma iubeste cu tot cu cearcane si parul ciufulit, un barbat care sa-si pastreze suficienta energie dupa o zi de lucru si pentru a rade cu mine, pentru a ma tine in brate si pentru a se detasa de tot, niste copii care sa semene cu el si sa umple casa cu rasul lor, o familie in care sa-mi depozitez toate visele si toate idealurile.
M-am saturat de camera asta.
M-am saturat de noptile astea rancede.
M-am saturat de seriozitatea asta si de sentimentul ca imbatranesc.
M-am saturat de intrebarile carora nu le gasesc raspuns.
M-am saturat de faptul ca trebuie sa scriu unele lucruri si nu se le spun, de teama de a nu fi considerata o ciudata.
Nu ma simt in largul meu si asta se vede. Las foarte multe lucruri sa ma dea peste cap, chiar cele mai marunte si lipsite de importanta aspecte. De asta nu-mi place sa fiu singura. Pentru ca trebuie sa ma confrunt cu propriile-mi temeri care se dovedesc intotdeauna mai puternice decat mine.
Dupa o astfel de zi nu-mi doresc decat pe cineva care sa ma tina in brate, sa se joace cu parul meu si sa-mi promita ca mereu va fi acolo. Si sa se tina de cuvant.