Dor de casa

Pieduta printre cursurile de drept administrativ, cocotata pe birou, cu foile in mana , privind de la fereastra mare trecatorii care veneau spre casa dinspre Mercadona, mi s-a facut dor de casa, dor de voi. Dor de cafeaua de dimineata si iesirile la Mc cu Daria, dor de zilele de practica cu ciocoflenderele mele, dor de zeflemeaua de zi cu zi cu fetele la facultate, dor de escapadele si fuga nocturna de onanisti cu iubita mea Ilhem, dor de tablele cu Murphy si mai ales dor de noptile de taclale pana dimineata si ras pe sub plapuma cu Zizu.

Nu stiu de ce, dar am simtit nevoia sa bag capul adanc in perna si sa incep sa plang. Am simtit cum tot sangele mi se urca la cap, si cum singura modalitate de a face fata presiunii imense era sa plang, sa plang si sa plang pana cand simt ca nu mai am respiratie. In ciuda tuturor lucrurilor de care ma "bucur" aici, se pare ca nimic nu imi aduce satisfactie sufleteasca mai mare decat sa stiu ca sunt printre oamenii care ma iubesc si ma accepta neconditionat. Voi ma faceti sa ma simt o persoana mai buna, si din voi deriva intreaga mea incredere de sine. Daca uneori par mandra, voi nu ma judecati pentru ca stiti, in sinea voastra, ca toata forta orgoliului meu personal deriva din bucuria pe care mi-o aduce fiecare zi in care imi sunteti aproape, imi sunteti prietene/ prieteni.

Probabil simtiti ca sunt o ingrata care v-a uitat de tot doar din cauza faptului ca nu comunicam la fel de mult. Stiti mai bine decat maine cat de neexperimentata sunt la capitolul deschidere sufleteasca si tocmai de asta sper sa ma intelegeti si sa fiti sigure ca va iubesc mai mult decat oricand si ca sunteti unul din singurele motive (si putinele de altfel), pentru care si maine mi-as face bagajul si as veni acasa.

E adevarat, viata de unul singur , intr-o tara straina, sentimentul ca totul incepe de la 0 pentru tine, e coplesitor. In doar 70 de zile am vazut lucruri ce nu credeam ca am sa vad vreodata, am invatat sa comunic, sa iubesc, sa impartasesc, sa experimentez si sa las la o parte grijile obisnuite. Acum ca urmeaza perioada cea mai grea, incerc sa ma mentin deasupra liniei de plutire, si simt cu adevarat limite in tot ceea ce imi propun. Uneori cand vin acasa, las totul la o parte, ma trantesc in pat, si imi imaginez ca sunt acasa. Chiar daca e fictiv totul, sentimentul de confort si de caldura imi relaxeaza toti muschii si ma umple de o energie pozitiva care ma alimenteaza pe tot parcursul zilei. Apoi, cand simt ca totul in mine se epuizeaza si ma indeamna la somn, ma auto-disciplinez sa mai citesc putin, sa mai rezist putin, si ca un fapt ordonat de o lege pe care nu mi-o pot explica, il vad privindu-ma de dupa fereastra camerei mele, zambind si asteptand sa il invit la un ceai. Aici , familia mea s-a redus considerabil. Din 5 surori ;));)) un tata, o bunica si un bunic, am ramas cu o singura persoana cu care desi nu impartasesc aceiasi limba, par a ma intelege si fara cuvinte. Ma face sa uit distantele si sa adorm oarecum linistita. Pentru familia de aici.. sunt norocoasa.

va iubesc si chiar daca nu vorbim 24/24, sunteti la fel de importanti pentru mine.