Niciodata nu mi-a lipsit marea mai mult ca acum. Gandindu-ma la viata mea de acum doi ani si la cat de aproape am putut avea marea, imi dau seama ca nu am stiut sa profit de ea. Poate ca asa se intampla mereu, nu realizam ceea ce avem decat dupa ce am pierdut acel lucru sau ne-am indepartat de el.
Anul trecut am sperat sa pot ajunge acasa si sa ma pot urca in tren impreuna cu Maru, sa fugim la mare pentru cateva zile, sa uitam de noi, de reguli si de toate bagajele grele de luat cu noi in vacanta. Din pacate vacanta mi-a fost mult prea scurta si marea prea departe.
Astazi, inchisa in biroul mult prea ingust si ascuns printre alte cladiri inalte de beton, evadez un pic din sarcinile cotidiene si ma intorc sa scriu, asa cum o faceam mai demult, pentru a-mi alina dorul de apa, de valuri, de albastru, de libertate..
Ma intorc cu o promisiune, sa nu mai las dorul de mare sa ma ajunga, si sa incerc pe cat se poate sa raman fidela primei mele iubiri, si sa ma intorc la ea macar o data pe an.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu