Stiu,
a trecut ceva timp de cand am dat pe aici. A trecut ceva timp de cand am avut la intreaga dispozitie secundele
necesare pentru a ma opri un pic sa analizez asupra ceea ce simt si asupra
tuturor lucrurilor care s-au intamplat in ultima vreme.
Bref,
primul semestru al masterului s-a incheiat. Cu ochii in lacrimi si cu multe amintiri in buzunar mi-am luat la revedere
de la noii prieteni din Saint Etienne. Nu ne-am spus adio-ul definitiv pentru
ca in sinea noastra stiam ca povestea nu se incheia acolo, pe peronul Chateaucreux, pentru
niciunul din noi. Ne-am spus « pe curand » si ne-am promis ca ne vom
vedea cat mai devreme posibil. Poate din cauza asta nici nu am simtit ca sunt
in fata unei mari despartiri. Mi-am facut bagajele si am eliberat camera de
camin cu calm si am simtit in intregime ca inca mai am multe lucruri de trait
alaturi de toti acesti noi prieteni. Desi dureroasa, acea zi de duminica a fost
una definitorie pentru toate lunile petrecute in Franta. Faptul ca nu mi-am
carat singura bagajele, faptul ca am simtit ca las o mica parte din mine acolo
dar in acelasi timp ca plec cu ceva nou din acel loc, lacrimile din ochii
prietenilor mei si imbratisarile lor calde, mi-au confirmat ceea ce simteam
oricum : ca fiecare secunda petrecuta acolo a meritat totul.
Am ajuns acasa dupa 2 zile petrecute in tren alaturi de
Marusia. Nu au fost 2 zile placute avand in vedere nerabdarea pe care o aveam
sa ii revad pe cei iubiti. A fost frig, inconfortabil, si am racit. Dar, o data
ajunsa acasa, am simtit ca nimic nu s-a petrecut. L-am putut strange in brate
pe tata, am putut-o saruta pe mamaia, am dormit langa Marusia si mi-am revazut
cei mai buni prieteni si profesorul meu preferat. Un mic regret a fost faptul ca nu am avut timp suficient pentru toti. Am
simtit ca sunt mereu in graba si m-am simtit vinovata pentru ca nu am reusit sa
ma impart in asa fel incat sa-i revad pe toti. Intre treburile administrative, problemele de sanatate si noua plecare, a
fost imposibil sa includ un pic mai mult timp pentru intalnirile cu ei..vom
recupera la vara daca inca ma mai vreti..:D
Acum scriu din Napoli, am avut un noroc extraordinar sa
ma cazez de indata ce am ajuns. Am camera mea si nu e chiar atat de rau. Cred
ca o parte din mine s-a obisnuit cu stilul asta de viata. O parte inca se mai
zbate sa fie contra miscarii permanente, contra caratul bagajelor prin
aeroporturi si gari. O buna parte din mine cauta caldura celor dragi, confortul
de « acasa » si comoditatea limbii cu care am crescut si pe care o
stapanesc cel mai bine. Din pacate, nu asta am ales. Cel putin nu pentru o buna
perioada de timp de acum inainte. Din fericire timpul trece repede…
Astept cu nerabdare sa cunosc si sa ma leg de noul oras.
Ma bucura marea care e atat de aproape incat dimineata cand deschid geamul ii
pot simti parfumul sarat si proaspat, ma bucura mesajele prietenilor mei din
fiecare dimineata, ma bucura cafeaua pregatita a l’italiano si ma bucura faptul
ca pot invata ceva nou, ca fiecare minut petrecut aici ma provoaca si ma pune
la incercare.
Minunat prin contrastele sale, Napoli e un oras in care
nu stiu daca as putea sa traiesc toata viata mea. 6 luni sunt mai mult decat
suficiente. Ceea ce ma atrage e in mod ciudat ceea ce detest in aspectele
vietii mele cotidiene. Dezordinea, diversitatea, zgomotul si mizeria de pe
strazile napoletane sunt exact lucrurile care ofera farmec orasului. Mirosul de
peste si de fructe de mare, pizzeriile si cafenelele ascunse la colt de strada
care te invita sa intrii, artizanii care incearca sa-ti vanda te miri ce la ore
neobisnuite ale serii, magazinele deschise pana tarziu chiar si duminica,
cladirile noi si cladirile vechi care se amesteca in acelasi peisaj, oamenii
care se grabesc, masinile care vin de peste tot si care nu par sa respecte vreo
regula de circulatie, motocicletele care se infiltreaza peste tot, barbatii
care te sorb din priviri si te invita nonsalant la cappuccinno…toate astea fac
parte din viata Napoli-ului.
Dupa doar 5 zile simt ca si eu fac parte din acest oras.
E un sentiment bizar, e un sentiment de apartenenta care ma contrariaza si care
ma face sa imi doresc sa ma opun. Dar fortele mele nu se compara cu cele ale
spiritului napoletan care ma acapareaza de fiecare data cand deschid fereastra,
cand ies afara sau cand intinsa in pat inchid ochii si ma las adormita in
freamatul masinilor care circula zgomotos intr-un tranzit permanent.
Imi doresc doar sa raman neschimbata. Vreau sa asimilez
din exprienta napoletana doar lucrurile concordante cu felul meu de a fi. Restul
vor ramane aici o data cu plecarea mea.
