So this is how being a grown-up feels like...

Nu stiu cand am crescut.

Daca as putea sa ma intorc in pat si sa ma ridic de sub plapumi din nou copil n-as ezita. Se spune ca toata lumea are zile bune si zile rele. Astazi n-am fost in cea mai buna forma a mea,tocmai pentru ca mi-am dat seama ca joaca de copii s-a cam terminat pentru mine. N-as putea sa spun ca am avut cine stie ce copilarie prelungita si minunata, insa astazi ea, mi-a parut mult mai rezonabila decat viata de adult.

Maturitatea poarta o greutate pe care multi dintre noi o ascundem, dar pe care toti trebuie sa o suportam. Fara indoiala a fi adult e o sarcina coplesitoare. Pentru ca deodata, toata libertatea de care ne agatam naivi, si cu care ne mandream acum cativa ani, pare din ce in ce mai vaga, mai abstracta, la fel ca o teorie pe care am invatat-o mecanic in scoala, ne-a ramas intiparita in memorie, dar pe care nu am incercat niciodata sa o demonstram. Pentru ca libertatea aceea intra in categoria adevarurilor de necontestat pe care nu am fi avut nicicand curajul sa o punem sub semnul intrebarii.. asta pana azi.

Clipa in care iti dai seama ca ai crescut mare este unul foarte dureros. Si asta doar datorita faptului ca in momentul in care iti dai seama de acest lucru, te gandesti aproape instantaneu ca trebuie sa ai un plan de actiune pentru a te putea adapta cat mai eficient noii perioade. Si atunci, incepi sa cauti prin buzunarele jachetei cate un as pe care sa-l poti scoate la nevoie. De cele mai multe ori avem unele carti pe care le putem arunca pe masa si care ne pot garanta cateva victorii. Din pacate ele nu sunt suficiente. Ultima carte este primul semn ca in curand vom intra in panica pentru ca iata..habar nu avem ce urmeaza sa facem in continuare. Si ca intr-un film prost in care paranoia e servita la felul principal, se pare ca toti au cate un atuu pe care sunt gata sa mizeze, un plan de actiune care sa-i orienteze si sa-i ghideze, mai putin tu. Toti copii aia prosti si aiurea care aveau note mai mici decat tine in liceu sau de care radeai pe sub banci cand mai faceau cate o gafa stiu ce vor sa faca in continuare. Toti cei care pareau sa nu se desprinda niciodata de fusta mamei au acum un job, unii dintre ei locuiesc singuri sau cu colegi de camera prin alte orase, pe cand tu ai ramas tot acasa, locuind cu parintii, cerandu-le bani sa iesi in oras, sunand atunci cand stii ca ai sa ajungi mai tarziu.. La naiba, iti zici, si te intrebi si te chinui incercand sa-ti dai seama unde ai gresit, unde n-ai procedat corect, de ce altii au putut si tu nu? Si chestia cea mai trista e ca mai auzi si cate o melodie de aia pe sentiment la radio, un fel de motivational speech pe note muzicale, o minunatie care in loc sa te ia si sa te tranteasca cu cur#l de pamant (pardon my french) si sa te faca sa realizezi ca e timpul sa faci ceva, te face, din contra, sa zici ca nu esti singurul in situatia asta si ca orice ar fi tot trebuie sa se rezolve cumva toata situatia asta. Ei bine nu e chiar asa..viata se intampla si pe langa noi. Nu o sa vina nimeni sa ne traga de maneca sa ne duca sa ne angajam, sau sa ne dam examenele, nu o sa vina nimeni cu premii si cu laude doar pentru ca existam si ne iubim asa cum suntem..dar asta e o alta drama pe care n-am energia sa o parcurg acum...

Like i said being a grown up sucks. Tocmai pentru ca daca nu esti atent te indepartezi foarte usor de toate micile tale placeri in favoarea rutinelor zilnice, a stresului si a preocuparilor pamantene. Te trezesti ca nu mai poti asculta muzica atunci cand lucrezi pentru ca te deconcentreaza, te trezesti ca nu mai poti scrie pe blog pentru ca esti mult prea obosit ca sa mai poti sta la "povesti", te trezesti ca nu mai ai rabdarea sa le raspunzi parintilor cu atat de mult calm cand intreaba cate ceva care le-a mai fost explicat de vreo doua trei ori inainte. Te trezesti ca nu poti adormi nu din cauza faptului ca esti deja ocupat sa visezi cu ochii deschisi ci pentru ca nu stii cum sa iti imparti mai bine timpul, sau ca iesirile tale in oras sunt limitate de vesnicele fraze: "dar nu stau pana tarziu ca maine ma duc la munca", " nu stau mult ca maine ma trezesc devreme"...

Exista vreo solutie pentru toata treaba asta? Nu. Pentru ca timpul, asa cum am mai spus este o boala incurabila. Toti ne imbolnavim de timp si toti ajungem sa murim din cauza lui. Pentru ca el trece fara sa ne lase sa ne gandim si sa ne disciplinam pentru a deveni din copii- adulti cu norma intreaga. Si pe langa timp mai exista si lumea care isi construieste asteptari pe seama ta. Si cu cat mai inteligent si mai capabil pari, cu atat asteptarile sunt mai mari, mai usor de dezamagit..

Mi-e greu sa fiu adult dar incerc sa o fac cu demnitate. Chiar daca demnitatea mea inseamna uneori aroganta, agresivitate sau refuzul de a face ceea ce fac ceilalti. Imi este greu sa ma modelez desi realizez ca sunt multe lucruri pe care trebuie sa le schimb pentru a deveni un om mai bun, mai profesionist si mai capabil. Sarcina cea mai grea pe care trebuie sa o experimentez este aceea de a planui. Pentru ca niciodata nu m-am priceput la asta, niciodata n-am fost pusa in situatia de a gandi strategic. In fiecare zi trebuie sa invat sa suport omul care devin, sa-l inteleg si sa tin pasul si in acelasi timp trebuie sa si zambesc si sa ma prefac ca el a fost mereu acolo.