Il priveam cum se misca, greoi, lasandu-si centrul de echilibru sa cada de pe un picior pe altul, ca si cum ar fi avut greutatea unui titan. Chipul sau incruntat nu reusea sa schiteze decat expresii goale, carora ceilalti le dadeau intelesuri false, fiind vrajiti de tot ceea ce el afisa.
Era incredibil modul in care, zambind, putea ascundea atat de multa suferinta, oboseala, si neapartenenta la niciun grup. Cu toate astea, vorbea, zambea, facea glume, si se misca plin de mandrie printre ceilalti.
Il vedeam cum isi lasase mana stanga sa coboare un pic mai mult decat ar fi trebuit, sub talia femeii cu care dansa, si care nu parea sa fie deranjata de curajul sau. Transmitea prin aceasta, faptul ca femeia care zambea distrata si multumita in bratele lui, ii apartinea. Eram revoltata si sufeream pentru ca nu puteam sa ma conving, in ciuda eforturilor si a imaginii de ansamblu pe care o afisa, ca el era fericit, asa cum un barbat ar fi trebuit sa fie. Nu stiam de ce simteam ca aceasta fericire imi apartine, ca si cum ar fi fost sarcina mea, ca si cum ar fi trebuit sa fiu eu cea care il salveaza de monotonia existentiala in care se inchistase. Ma intrebam, privind discret de departe, daca nu cumva eram geloasa, daca revolta pe care o ascundeam in suflet nu era decat o necesitate de a ma simti necesara pentru el.
Am adormit greu in seara aceea, incercand sa-mi scot din suflet tristetea. Eram constienta ca motivul pentru care ma simteam responsabila de bunastarea lui, era in mare parte acela ca ma reflectam si ma regaseam in el. Un pic diferita de restul lumii, un pic prea dura si prea incapabila de a face compromisuri de dragul socialului, dar totusi atat de dependenta si de imposibil de extras din acesta. Pentru ca imi dadeam seama de toate astea, ma inchideam si mai mult in tacere si suparare, atat de mult incat simteam ca nu voi reusi nicicand sa ies din ele, sau sa gasesc pe cineva care sa ma ajute sa le transform, sa le dau un alt sens, astfel incat sa nu ma mai doara atat de mult.
Patul era mare iar draperiile verzi ale camerei luasera toata lumina lunii care stralucea puternic. Am inchis ochii si m-am lasat capturata de cele mai singure sentimente din acea luna. Simteam ca acceptarea era singurul mod prin care as fi reusit sa raman activa, capabila de a-mi ascunde in continuare tristetea, revolta si inadaptarea, la fel de bine si de nobil pe cat o facea si el...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu