Duminica

La un moment dat m-am oprit. Mi se paruse ca auzisem ceva care semana cu vuietul unei mari. Dar nu era decat vantul..

*

Beau cafeaua de dimineata in timp ce imi trag nasul infundat. Intinsa lenesa pe pat, cu laptopul pe picioare incerc sa ma urnesc sa ma determin sa ma intorc in timp macar cu 2 ani inainte, pentru a ma redescoperi vitala si mai lipsita de temeri ca niciodata. Timpul ne imbolnaveste de teama. O simt in oase, o simt in relatiile cu ceilalti. Din pacate teama ne imbolnaveste de sarcasm, sarcasmul de cinism, iar cinismul de singuratate. Singuratatea face ca tot restul vietii tale sa fie o asteptare, a acelor persoane capabile sa te schimbe, sa te scoata din propriul desert si sa te arunce nonsalant in mare.

Dar nimeni nu are atat de multa rabdare pentru ca toti ne imbolnavim, mai devreme sau mai tarziu de cate o boala de asta inevitabila care ne arunca la patul propriului pustiu intern care ne aduce aminte, scornind neincetat in adancul nostru, ca oricate medicamente am lua, ea va ramane mereu aici.

Uneori in viata ne mai oprim, crezand ca am simtit pe obraji briza sarata a marii. Intalnim oameni pe care-i socotim capabili sa ne schimbe si sa isi imparta calatoria in propriul pustiu cu noi. Cu cineva langa tine orice drum pare mai scurt, orice durere mai putin taioasa. Si mergi cu el de-a lungul timpului acordandu-i tot mai mult din autonomia ta. Ii daruiesti cuvinte pe care ti le rasplateste cu ascultare, ii daruiesti emotii pe care ti le intoarce cu zambete, ii daruiesti secrete pe care ti le protejeaza cu tacerea, pana cand persoana de langa tine renunta sa mai imparta acelasi drum cu tine, pentru ca a realizat, cu calcule stiintinfice, ca ar fi mai putin solicitant in materie de resurse daca ar continua drumul de unul singur, sau daca s-ar alatura altor calatori pe care viata inca nu i-a scos in calea lui dar care urmeaza cu siguranta sa apara.

Si atunci tu, absorbit de camaraderia pe care candva ai crezut ca o imparti, uiti sa vezi ca nu te mai asculta nimeni, ca umbra ta nu mai e ascunsa de umbra altcuiva, ca secretele ti le impartasesti eternului care oricum nu are glas sa le rosteasca mai departe, ci doar vuiet sa le raspandeasca vraja poate pana peste teritoriile de dincolo de marea ta care e acum un pic mai departe decat ieri.

Dar vei ajunge si la ea, intr-o zi, cand deja nu o sa iti mai pese, si nu o sa te mai doara atat de mult, daca intr-un final iti vei da seama ca e doar o iluzie si nu ceva real. Fie ca vei strange in pumni nisip sau apa, materia tot se va risipi, se va scurge printre degetele tale inapoi de unde a venit, in mare sau in pamant, pentru a-ti arata ca nimic din tot ce crezi ca ai in palmele tale la un moment dat, nu iti apartine. Totul se intoarce in origini, totul apartine siesi insusi ca intr-un joc in care cuvintele cheie nu contin pluralul de "noi", posesivul "al nostru" sau visatorul viitor "vom face". Suntem vesnic condamnati sa ne mintim ca intr-o lume al individualismului universal putem strecura hibrizi ai devotamentului si ai idealurilor in comun.

Este totusi o incercare frumoasa, demna de admirat dar vesnic condamnata la singuratate. Pentru ca oricat de mult ai incerca sa o amani, ea va astepta mereu la colt, trimitandu-ti din cand in cand sirene sa te ademeneasca, vuiete care sa-ti aminteasca de marea care freamata acolo undeva...