Fata cu cercel de perla

Il priveam cum se misca, greoi, lasandu-si centrul de echilibru sa cada de pe un picior pe altul, ca si cum ar fi avut greutatea unui titan. Chipul sau incruntat nu reusea sa schiteze decat expresii goale, carora ceilalti le dadeau intelesuri false, fiind vrajiti de tot ceea ce el afisa.

Era incredibil modul in care, zambind, putea ascundea atat de multa suferinta, oboseala, si neapartenenta la niciun grup. Cu toate astea, vorbea, zambea, facea glume, si se misca plin de mandrie printre ceilalti.

Il vedeam cum isi lasase mana stanga sa coboare un pic mai mult decat ar fi trebuit, sub talia femeii cu care dansa, si care nu parea sa fie deranjata de curajul sau. Transmitea prin aceasta, faptul ca femeia care zambea distrata si multumita in bratele lui, ii apartinea. Eram revoltata si sufeream pentru ca nu puteam sa ma conving, in ciuda eforturilor si a imaginii de ansamblu pe care o afisa, ca el era fericit, asa cum un barbat ar fi trebuit sa fie. Nu stiam de ce simteam ca aceasta fericire imi apartine, ca si cum ar fi fost sarcina mea, ca si cum ar fi trebuit sa fiu eu cea care il salveaza de monotonia existentiala in care se inchistase. Ma intrebam, privind discret de departe, daca nu cumva eram geloasa, daca revolta pe care o ascundeam in suflet nu era decat o necesitate de a ma simti necesara pentru el.

Am adormit greu in seara aceea, incercand sa-mi scot din suflet tristetea. Eram constienta ca motivul pentru care ma simteam responsabila de bunastarea lui, era in mare parte acela ca ma reflectam si ma regaseam in el. Un pic diferita de restul lumii, un pic prea dura si prea incapabila de a face compromisuri de dragul socialului, dar totusi atat de dependenta si de imposibil de extras din acesta. Pentru ca imi dadeam seama de toate astea, ma inchideam si mai mult in tacere si suparare, atat de mult incat simteam ca nu voi reusi nicicand sa ies din ele, sau sa gasesc pe cineva care sa ma ajute sa le transform, sa le dau un alt sens, astfel incat sa nu ma mai doara atat de mult.

Patul era mare iar draperiile verzi ale camerei luasera toata lumina lunii care stralucea puternic. Am inchis ochii si m-am lasat capturata de cele mai singure sentimente din acea luna. Simteam ca acceptarea era singurul mod prin care as fi reusit sa raman activa, capabila de a-mi ascunde in continuare tristetea, revolta si inadaptarea, la fel de bine si de nobil pe cat o facea si el...

Pentru ca in unele zile, lucrurile nu se simt pe cat de frumoase par. Pentru ca in unele zile te simti strain chiar si de tine. Pentru ca in unele zile cuvintele te tradeaza si te inchid in neputinta de a exprima cu exactitate ceea ce in tine arde si vibreaza si te face sa vrei sa tipi.

Pentru ca in unele zile pana si ti-e ti-e dor, pana si tie iti lipsesc lucrurile alea pe care le detesti atat de mult la altii..

.

Toate cuvintele le-am intors impotriva mea intr-un singur minut care m-a despartit de tot ce cunoasteam pana atunci din tine.

Pentru ca m-au inselat, le-am rupt din mine si le-am aruncat pe podea

Pentru a le calca apoi in picioare

Unul cate unul

Pana cand in jurul meu nu a mai ramas decat tacere.

Ecoul vorbelor mele inca se mai izbea de pereti

Ca strigatul ultim al unei femei pe moarte.

Mi-am astupat urechile cu furie si am strigat mut

Ca si cum as fi tusit sec

Intr-o punga de hartie

Sau intr-un alt univers

Inchis intre cofraje de oua

Care izoleaza fonic

Si care ascunde multe alte strigate de femei pe moarte.

Epuizata de mine si de umbre de cuvinte

M-am prabusit in genunchi

Pe aceiasi podea care plina de cadavre de cuvinte sangera.

Aveam mainile patate de propriile declaratii si juraminte

Pe care ti le facusem

Si pentru care ma uram la nesfarsit.

Tu n-ai stiut

Tu n-ai vazut

Tu nu ai sangerat ca mine

Impotriva propriei tale firi.

Eram in genunchi si ma durea lipsa de sunet

Atat de tare incat pierduta in nebunia mea temporara

Imi comparam cuvintele cu cadavre

Nestiind ca ele inca mai pulseaza

Si ca pot fi resuscitate.

...

Inainte de toate, chiar daca nu sunt microbista, iar fotbalul e domeniul in care sunt cea mai nepregatita persoana de pe Pamant,ma bucur enorm si sunt un pic mandra ca Galati, Otelul Galati a castigat campionatul.

N-am mai vazut atmosfera asta pe strazi de ceva timp, mai bine zis de cand eram copila si tin minte ca Romania se calificase la cupa mondiala sau ceva de genul.

Dar cum ziceam, nu ma pricep in domeniul asta, insa ma bucur sa vad ca inca mai sunt lucruri care ne pot uni, ne pot scoate in strada, ne pot face sa ne bucuram toti pentru aceiasi victorie. E un sentiment de mandrie care nu provine de la tine, ceva total ne-egoist care ne face pe toti sa zambim si sa impartasim acelasi orgoliu de invingator. Probabil am sa injur intr-o ora claxoanele care se aud, insa acum nu imi pot imagina cum ar fi fost noaptea asta fara ele, cum ar fi fost noaptea asta daca se advereau toate cuvintele mele de baba amara. Ma bucur ca ati castigat, si desi nu va cunosc pe niciunul din voi, sunt mandra ca ati adus victoria aici, in Galatiul asta care inca mai are puls si vibreaza la mal de Dunare.

E incredibil cum unele lucruri par sa mearga asa de bine in exteriorul tau, iar altele atat de neasteptat de diferit in interiorul tau. Uneori cand inchizi capitole te astepti naiv, la un oarecare echilibru intre ceea ce simti si ceea ce se petrece in afara ta. Din pacate insa, experienta m-a invatat ca e cam pe de'andoaselea de fiecare data.

De curand am inchis si eu un anumit capitol. Capitol care m-a lasat fara energie si motivatia necesara sa ma concentrez pe celelalte aspecte ale vietii mele. Si desi l-am inchis, se pare ca exista inca unele usi care nu se vor incuiate si care ma rascolesc din cand in cand.

Am invatat sa accept ca urmeaza vremuri dificile si solicitante pentru mine, In contratimp cu toate aceste realizari, corpul si mintea mea par ca vor sa traga de timp. Licenta e aproape gata dar abandonata de mai bine de o saptamana, si din nefericire nu stiu daca aceasta luni ma va face sa "renasc" din propria lene si sa ma mobilizez mai exemplar decat saptamana trecuta. As avea nevoie, oricat de ridicol ar suna, de un horoscop optimist, sau macar de cineva care sa imi spuna ca totul o sa fie bine, ca toate vor trece si ca in curand voi deveni acea femeie care nu are nevoie de niciun cuvant ca sa se pastreze cu firea, ca sa ajunga acolo unde vrea sa ajunga, ca sa zambeasca si chiar sa simta ca a vrut din tot sufletul sa faca asta.

Nu sunt trista, cred ca mai degraba sunt furioasa si obosita ca totul este atat de greu de fiecare data.

In seara asta luna vrea sa doarma...

Duminica

La un moment dat m-am oprit. Mi se paruse ca auzisem ceva care semana cu vuietul unei mari. Dar nu era decat vantul..

*

Beau cafeaua de dimineata in timp ce imi trag nasul infundat. Intinsa lenesa pe pat, cu laptopul pe picioare incerc sa ma urnesc sa ma determin sa ma intorc in timp macar cu 2 ani inainte, pentru a ma redescoperi vitala si mai lipsita de temeri ca niciodata. Timpul ne imbolnaveste de teama. O simt in oase, o simt in relatiile cu ceilalti. Din pacate teama ne imbolnaveste de sarcasm, sarcasmul de cinism, iar cinismul de singuratate. Singuratatea face ca tot restul vietii tale sa fie o asteptare, a acelor persoane capabile sa te schimbe, sa te scoata din propriul desert si sa te arunce nonsalant in mare.

Dar nimeni nu are atat de multa rabdare pentru ca toti ne imbolnavim, mai devreme sau mai tarziu de cate o boala de asta inevitabila care ne arunca la patul propriului pustiu intern care ne aduce aminte, scornind neincetat in adancul nostru, ca oricate medicamente am lua, ea va ramane mereu aici.

Uneori in viata ne mai oprim, crezand ca am simtit pe obraji briza sarata a marii. Intalnim oameni pe care-i socotim capabili sa ne schimbe si sa isi imparta calatoria in propriul pustiu cu noi. Cu cineva langa tine orice drum pare mai scurt, orice durere mai putin taioasa. Si mergi cu el de-a lungul timpului acordandu-i tot mai mult din autonomia ta. Ii daruiesti cuvinte pe care ti le rasplateste cu ascultare, ii daruiesti emotii pe care ti le intoarce cu zambete, ii daruiesti secrete pe care ti le protejeaza cu tacerea, pana cand persoana de langa tine renunta sa mai imparta acelasi drum cu tine, pentru ca a realizat, cu calcule stiintinfice, ca ar fi mai putin solicitant in materie de resurse daca ar continua drumul de unul singur, sau daca s-ar alatura altor calatori pe care viata inca nu i-a scos in calea lui dar care urmeaza cu siguranta sa apara.

Si atunci tu, absorbit de camaraderia pe care candva ai crezut ca o imparti, uiti sa vezi ca nu te mai asculta nimeni, ca umbra ta nu mai e ascunsa de umbra altcuiva, ca secretele ti le impartasesti eternului care oricum nu are glas sa le rosteasca mai departe, ci doar vuiet sa le raspandeasca vraja poate pana peste teritoriile de dincolo de marea ta care e acum un pic mai departe decat ieri.

Dar vei ajunge si la ea, intr-o zi, cand deja nu o sa iti mai pese, si nu o sa te mai doara atat de mult, daca intr-un final iti vei da seama ca e doar o iluzie si nu ceva real. Fie ca vei strange in pumni nisip sau apa, materia tot se va risipi, se va scurge printre degetele tale inapoi de unde a venit, in mare sau in pamant, pentru a-ti arata ca nimic din tot ce crezi ca ai in palmele tale la un moment dat, nu iti apartine. Totul se intoarce in origini, totul apartine siesi insusi ca intr-un joc in care cuvintele cheie nu contin pluralul de "noi", posesivul "al nostru" sau visatorul viitor "vom face". Suntem vesnic condamnati sa ne mintim ca intr-o lume al individualismului universal putem strecura hibrizi ai devotamentului si ai idealurilor in comun.

Este totusi o incercare frumoasa, demna de admirat dar vesnic condamnata la singuratate. Pentru ca oricat de mult ai incerca sa o amani, ea va astepta mereu la colt, trimitandu-ti din cand in cand sirene sa te ademeneasca, vuiete care sa-ti aminteasca de marea care freamata acolo undeva...