De fiecare dată când mă conving că e inutil să mă mai apăr de tine, atunci simt că îmi aparții tot mai puțin. Ca și cum cuvintele s-ar întoarce împotriva mea, încep să-mi socotesc orice discurs ridicol. Nimic din tot ce rostesc și începe cu ”Eu” nu mai are sens, pentru ca ”Eu” și-a pierdut de mult autoritatea pe care o avea înaintea lui ”Tu”.
Mă regăsesc cu greu captivă în spatele gratiilor impuse de propria-mi tăcere. Mi-ai smuls iubirea din piept și ai pus în locul ei pietre, iar acum, o dată întors de unde cândva ai ales să pleci, îmi ordoni să simt din nou. Dar eu nu mai știu cum să simt, și cum să vibrez și cum să-mi dărâm zidurile ce-mi îngrădesc emoțiile.
Oamenii se schimbă atât de rapid încât nici nu mai poți spune că i-ai cunoscut vreodată. O dată transformați, ei lasă în mintea ta doar o proiecție a acelei persoane despre care nu poți să spui decât că ti-ai dorit și ai încercat să o cunoști.
Păcat...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu