si cateodata parca tot ma doare. e un spatiu care ma acopera de fiecare data cand in camera e prea intuneric si prea liniste. peretii camerei mele ma cunosc poate mai bine decat oricine. rasuna si acum plini de lacrimile si de regretele primei "iubiri", aduc si acum ecourile tipetelor de care ma temeam cand lumina din sufragerie se aprindea in mijloc de noapte.
singuratatea este dusmanul cel mai mare al omului. de aceea oamenii trebuie sa fuga continuu de ea. numai un om pentru care nimic nu mai are sens, sau poate un om care s-a resemnat cu gandul ca toate intrebarile sale vor ramane vesnic fara raspuns, numai acela se poate inchide fara regrete in spatiul propriului gol intern.
Dar cum ar putea cineva spune cu toata inima lui ca nu este singur...?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu