E o inertie absurda cea in care ma scufund, si oricat de mult as incerca sa-mi fac trupul sa mearga pe calea dreapta, auto-impusa, inima il trage inapoi, ca pe o materie usoara.
In fiecare zi ma reprim si ma conving ca toate actiunile mele sunt justificate insa am in mod constant nevoie de confirmari care sa ma asigure ca nu ma insel. Nu inteleg cum ar putea fi altfel, cum pot altii sa se desprinda atat de usor si sa mearga mai departe fara a avea, macar pentru o fractiune de secunda, reflexul de a-si intoarce capul si de a privi in urma, pentru a vedea daca ar mai avea catre cine/ ce sa alerge, in cazul in care si-au dat seama ca tot ce au pierdut e recuperabil.
Fara indoiala ca sunt o ciudata. Insa lucrul asta nu ma face sa-mi doresc sa-mi tin capul in pamant. Nu am facut asta pana acum si nici nu am de gand sa o fac. Pentru ca am toate motivele din lume sa fiu mandra de tot ce insemn,si cu +, si cu -. Sunt o ciudata pentru ca tind sa ma atasez greu si sa ma indepartez si mai greu. Imi pun milioane de intrebari si astept ca cei din jur sa reactioneze cum gandesc eu ca e "normal" sa reactioneze.
Daca as avea societatea mea, ar fi o a doua Sparta pentru ca prefer sa elimin anomaliile de dinainte de a le lasa sa evolueze. Pentru mine totul trebuie sa fie uniform, pur si genuin. Mi-e greu sa accept ca oamenii nu sunt ca mine si am oroare sa recunoasc ca am gresit. Cu toate ca par calculata, in sinea mea nu vreau decat sa fiu tratata cu acelasi respect cu care ii tratez pe cei din jur. Rareori lucrul asta se intampla cu adevarat. Cand vreau raspunsuri primesc tacere, cand vreau atentie sunt ignorata, cand vreau sa invat nu am de la cine, cand vreau sa predau sunt indepartata. Si cu toate astea, inca nu ma simt ca un peste iesit din acvariu. Mi-am format o rabdare ridicola care ma ajuta sa ma mentin calma chiar si in situatiile in care stiu inca de la inceput ca voi iesi in pierdere. Dar prefer sa astept si sa stiu ca am incercat decat sa plec de la primul start.
Indiferent de mania mea inconstienta de a controla totul, in ultima vreme mi-am lasat pamantul sa-mi alunece de sub picioare. Nu pot sa spun ca sunt dezamagita atat timp cat stiam ca mai devreme sau mai tarziu asta e starea in care ma voi afla.
Sunt cateva saptamani pline de frustrari prin care trebuie sa trec ca legata la ochi. Fara posibilitate prompta de reactie, fara sansa de a schimba vreo ceva, singura.
Da .. iar ma plang, iar sunt victima, iar totul se invarte numai si numai in jurul meu. Adevaratele mele drame sunt cele despre care nu voi scrie niciodata, cele pe care le-am incuiat in mine, tocmai din teama de a nu deveni vulnerabila.
Bataliile cele mai mari sunt cele care se petrec in inima mea. Bataliile astea le pierd intotdeauna pentru ca nu sunt facuta pentru a nu simti si pentru a inchide ochii in fata propriilor sentimente. Mai bine imi musc buzele si ma cufund cu totul intr-o incordare furioasa decat sa cad din nou in slabiciune.
Fiecare asteapta ca ceva bun sa-i cada de undeva de sus. Toti credem ca "ce-i al nostru e pus deoparte" si ca daca stam cu mainile in san ca babele in piata o sa vina cineva , si o sa ne pocneasca cu acel ceva peste bot sa ne trezeasca la realitate, cand de fapt trebuie sa luptam pentru absolut tot. Si chestia cea mai percutanta e ca odata ce am pus mana pe acel ceva dupa care am ravnit, lupta devine si mai crancena, pentru ca ne dam seama[constient sau nu] ca ceea ce am obtinut nu e chiar ceea ce ne-am imaginat[ pentru ca suntem oameni si e normal sa idealizam obiectul dorintei]. Tocmai lupta aia e cea mai nerve -wracking. Sa luam un exemplul relatiilor, ca de fapt numai in jurul chestiei asteia ma invart: Imi place, ma atrage, imi umfla egoul si simt ca ne-am potrivi ca mana si manusa. Primele zile totul merge de minune, sunt foarte multumita ca nu m-am inselat, avem o gramada de lucruri in comun, subiecte pe seama carora sa vorbim. Cu timpul insa, in unele cazuri [nu am sa fiu negativista sa zic ca in 99.9% cazuri] incep sa vad ca incetul cu incetul, conversatiile devin seci, el nu se mai apropie asa cum o facea la inceput, e plictisit si pare sa fie absolut dezinteresat de tot ce reprezint. Aici incepe lupta care presupune intotdeauna 2 forte ce depun un efort sa-i spunem similar. Incep sa discut cu el , sa incercam sa aducem totul la un alt nivel. Ne certam, ne impacam, si 3 zile totul revine la normal. Iluzie, tacere, raceala, ruptura. El nu mai lupta, toti din jurul tau vin ca un catalizator sa-ti demonstreze ca au avut dreptate de la inceput si ca e numai vina ta ca nu i-ai ascultat, ala e momentul in care iti vine sa tipi : "Taceti in aia a mea ca stiu si singur ce am de facut!!!!!". Daca ai fost prost si ai crezut ca totul e ca in filme te-ai inselat, si acum , inevitabil, platesti. Iti pui milioane de intrebari si astepti ca el sa sara voinic si plin de entiziasm cu raspunsurile. Dar nu e chiar asa. Pana la urma te amarasti total si incepi sa-ti tragi singur concluziile. Mai ceri pe ici pe colo un sfat dar in definitiv, observi ca totul e in zadar, din moment ce fiecare relatie e diferita. O parte din tine se impotriveste, [ca ultimele tresariri ale unui muschi care urmeaza sa se atrofieze pe vesnicie] crezi ca timpul la va rezolva pe toate si te hotarasti sa astepti. Sa astepti ce? .. Poate el/ea nu stie nici el/ea ce sa faca.. poate isi pune aceleasi intrebari.. Oare?
Lucrurile sunt simple, da ne place noua sa le complicam. Eu stiu una si buna: Cand vrei ceva cu toata inima ta, lupti pentru acel ceva, indiferent ca trebuie sa faci compromisuri sau sa treci peste bastardul asta de orgoliu, care ne confirma de fiecare data ce fiinte proaste,slabe si contradictorii suntem. Pe de o parte orgoliul asta ne ajuta sa nu devenim sclavii altora, iar pe de alta parte devenim subalternii gata de orice ale propriilor instincte si rigiditati... Cand vrei sa faci ceva bun din orice, treci peste toate mastile si toate armurile pentru a-ti demonstra in primul rand tie, ca te respecti si esti dispus sa faci tot ce trebuie pentru a te asigura ca ai nu te-ai dat nicio clipa batut, si nici n-ai renuntat la un proiect care ar fi putut deveni maret. Totul sau nimic.
Inima mea ramane credincioasa. Chiar daca obiectul credintei este sau nu real. Chiar daca imi trimite sau nu semne. Chiar daca se dovedeste un fariseu sau un "Mare Anonim". Nu pot sa nu ma gandesc la toate lucrurile pe care le-as fi facut diferit, inca exista o subtila temere ca poate nu am fost suficient de rabdatoare sau empatica. Poate problema e la mine.. dar de unde sa stiu daca nimeni[in afara de mine] nu se plange.
Mi-ar placea sa fiu unul din oamenii care minimalizeaza tot, insa asta este total impotriva firii mele. Sunt "sufletista"[urasc cuv asta mi se pare manelist] si ma gandesc ca toate reactiile, gesturile, actiunile au un temei intemeiat.Rubbish..
Refuz sa cred ca este nepasarea, nestiinta, tendinta de a te lasa in voia sortii, sau teama de a incerca.
Nu sunt cea mai curajoasa fiinta de pe planeta Pamant insa daca imi este intr-adevar teama si rusine de vreo ceva, acel lucru este patetismul. Nu vreau sa cad in cabotin si nici in chestia aia sentimentala de care imi place sa rad tot timpul. Am obosit, ma simt obosita, vreau doar sa stiu ca am cu cine sa-mi impart declaratiile de independenta, cineva caruia sa-i spun "Noapte buna" indiferent ca ma culc la 9 sau la 2, cineva care sa faca planuri cu mine si sa se tina de cuvant sau macar sa incerce.Sunt aici daca vrei sa te ascult sau doar sa iti tin capul pe picioarele mele cand esti obosit.Nu te-am conceput un Einstein sa-mi dai mereu raspunsuri care sa ma tina cu gura cascata, si sa ma faca sa jubilez de mandrie ca "al meu e al mai destept" si nici nu vreau dictatorul care iti impune un modus vivendi contrar principiilor tale. Vreau doar sa te simt aproape de mine cu calitatile si imperfectiunile tale, slabiciunile alea care te fac cine esti si care poate intr-o zi o sa-mi demonstreze cat de puternic ai fost ca le-ai invins, doar de dragul meu.
Oamenii sunt mareti doar in prisma actiunilor lor, a demnitatii cu care isi identifica si-si asuma propriile puncte slabe. Nu sunt eu interesanta ca sunt Cza, da sunt interesanta datorita a ceea ce pot deveni. Si daca gresesc nu o fac din obicei prost sau rea vointa, ci pentru ca nu m-a invatat nimeni cum trebuie sa simt, sa ma comport, sa ma deschid si sa ma inchid apoi in asteptarea altor inceputuri.
Momentan refuz alte inceputuri.
Noapte buna orice ai face acum.
My heart and my mind remain faithful.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu